Oficialitățile române s-au arătat entuziaste față de proiectului BRUA, gazoductul care conține inițialele țărilor prin care ar urma să treacă: Bulgaria, România, Ungaria și Austria.
Incidentul de la finele săptămânii trecute ridică însă anumite semne de întrebare cu privire la sinceritatea entuziasmului.
Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a decis suspendarea procedurii pentru atribuirea contractului de execuție a proiectului BRUA pentru faza I, care însumează 480 de km, de la Podișor, județul Giurgiu până la Recaș, județul Timiș.
Este o amânare luată în urma unei contestații pe care a făcut-o o firmă de la periferia Bucureștiului, care are un singur angajat, SC Best Achizitii SRL, din Cernica.
Construierea gazoductului pe cei aproape 500 de kilometri ar costa circa 30 de milioane de euro.
Este o schemă clasică de tergiversare, dacă nu cumva e vorba doar despre o tactică pentru banii aflați în joc.
BRUA e un proiect finanțat de Uniunea Europeană cu scopul diversificării surselor de alimentare cu gaz natural a țărilor de pe continent.
Ar fi vorba despre accesul la gazele din regiunea Caspică și din Marea Neagră, din perimetrul resurselor descoperite în apele teritoriale ale României.
Budapesta a decis în urmă cu o săptămână că gazoductul n-ar trebui să fie extins până în Austria și că ar fi mai bine să se oprească pe tertioriul Ungariei.
Apoi, în România, licitația pentru contractarea construcției conductei care va traversa țara de la sud la vest a fost amânată.
La fel ca Ungaria, care ar prefera ca gazul venit din Marea Neagră sau Caucaz să nu ajungă la uzinele chimice din Austria, nici România nu este foarte dornică să-și împartă resursele.
E deja un fapt cunoscut că România este ultima dintre țările europene care pune în practică interconectările energetice cu statele din jur, iar conducta revers spre Ucraina, de pildă, nu este nici măcar în faza de proiectare.
Odată cu proiectul BRUA, unii analiști au început să spună că Bucureștiul nu-și cunoaște interesul, că gazul care va ajunge pe conducta care merge spre Austria, via Ungaria, va fi în întregime gaz românesc și că peste zece ani rezervele autohtone se vor epuiza, iar țara va deveni dependentă de Rusia, de unde cumpără deocamdată doar 15 la sută din consumul anual de 12 miliarde de metri cubi.
Pe de o parte, o astfel de analiză are părțile ei de adevăr, fiindcă deocamdată nu există nicio formulă prin care să fie adus gazul caspic spre România sau Bulgaria.
În perioada președinției lui Traian Băsescu s-a vorbit mult despre proiectul AGRI: Azerdbaidjan-Georgia-România Interconector.
Gazul azer ar fi urmat să folosească gazoductul existent spre Baku, port georgian la Marea Neagră, acolo gazul ar fi fost lichefiat, urcat pe vase mari, transportat la Constanța, unde a fost gândită construierea uzinei de re-gazificare.
Ideea a fost agreată de toate părțile, dar nu a fost pusă în practică din cauză că furnizorul de gaz, Azerbaidjanul, nu pare să fie foarte interesat să alimenteze România și celelalte state din zonă, pe această rută.
Vechiul proiect european Nabucco a căzut din același motiv: gazul caspic ar fi concurat gazul rusesc într-o regiune în care Rusia deține supremația.
Deci și actualul gazoduct european BRUA are aceeași problemă, iar singurul importator de gaz va deveni România cu rezervele ei limitate din Marea Neagră.
Pe de altă parte însă, România, ca parte a Uniunii Europene, ar trebui să fie solidară cu proiectele Bruxelles-ului, cu atât mai mult cu cât în viitor ar putea beneficia la rândul ei de piață unică a gazului: un instrument prin care Uniunea Europeană ar putea, de exemplu, negocia un preț unic al gazului rusesc, în numele tuturor celorlalte state, în așa fel încât Rusia să nu mai poată juca la loteria politică exporturile sale energetice.
