Liviu Dragnea vrea să scoată milionul în stradă, să-l lipească de fruntea opiniei publice, să vadă și adversarii lui ce om avut e. Că sunt milioane și milioane. Unele milioane sunt îngropate în jungla amazoniană, altele au eșuat pe plajă în Madagascar, altele în schimb, sunt numai bune de cumpărat timp, tăcere sau complicitate. Nu e un milion de euro, ci un milion de oameni, pentru că e mai ieftin și are efecte garantate. Chiar dacă înaintașii lui spuneau că un milion de oameni sunt statistică, Dragnea știe că, investind chibzuit milionul de oameni, nu mai ai nevoie de milionul de euro. A mai făcut-o: s-a jucat cu milioanele și pe la alegerile trecute.
A decis să organizeze manifestația în luna mai și și-a somat baronii să-și scoată oamenii la picnic în București, centrul foarte nervos al țării. Vrea să-i aducă în stradă să susțină familia tradițională de care nu se mai satură el și partenerul de guvernare. Nu știm precis dacă vrea să apere cu puterea maselor valorile tradiționale pe care el și prietena lui aproximativ majoră le subminează din interior. Sau poate că semnele de iubire ale unui milion de oameni ar putea repara parteneriatul civil cu tovarășul de drum Popescu Tăriceanu, relație care a început să scârțâie și să scoată fum. Gurile rele spun că se ceartă pe locul de la prezidențiale. Și unul și celălalt ar vrea să fie candidați unici susținuți de alianța majoritară, semn că își pun toate speranțele în incompetența justiției române. Sunt pe rol dosare care s-ar putea lăsa cu închisoare la loc răcoros pentru cei doi. Dar, după cum merg lucrurile și stau dosarele, e foarte posibil să ajungă bătrâni și respectabili ca Iliescu fără să-i atingă vreun judecător cu o floare sau vreun gardian cu o cătușă. Oricum, comisia juridică a lui Florin Iordache le întinde covoare roșii, parfumate, de la sala de judecată la limuzine.
Justiția se schimbă la față ca statuile de ceară prinse de flama revoluției permanente. Mai nou, parlamentarii majoritari știu prea bine că se pot bizui pe sprijinul neprecupețit al Curții Constituționale care respinge contestațiile opoziției pe bandă rulantă iar, dacă le discută, o face doar pentru a le steriliza de efectele dăunătoare sănătății penale a politicienilor din coaliția la putere. Cu ajutorul judecătorilor constituționali ar putea modifica, de pildă, genomul uman sau tabelul lui Mendeleev (să facă aur din plumb sau clone care să le dea votul necondiționat). Dar aceste efecte se pot obține și cu fonduri bugetare, fără mari inginerii și filosofii. Trebuie doar să lași banii să lucreze pentru tine.
Așa au ajuns Codurile penale să semene tot mai mult cu Codul Familiei. Conform noilor prevederi, infractorii sunt considerați persoane defavorizate și trebuie protejați de abuzuri, malpraxis și de neplăcerea șederii în închisoare. Li s-au găsit alternative: de pildă, pot ajunge, cu complicitatea oarbă a celor puși să-i păzească, pe insule pitorești, unde-și pot consuma fără grabă și probleme emoționale prejudiciile de milioane. Grija față de făptași e de înțeles și omenească. E cineva să nu înțeleagă de ce-și doresc aceștia să fie liberi, când mantra esențială a contemporaneității este tocmai libertatea? Iar parlamentarilor, mulți având probleme mai mici sau mai mari cu legea, le e mai ușor să empatizeze cu penalii în care se recunosc în postura de victime ale pasiunilor. De partea cealaltă, adevăratele victime nu mai au de ce fi apărate, oricum ce era de întâmplat li s-a întâmplat. Iar când infractorii sunt prea importanți și căderea lor ar distruge sufletește familia de interese se lucrează la foc continuu la croșetarea unor prevederi legislative în care să încapă orice picior de VIP penal. Oricum, în ritmul și stilul în care se votează prin parlament, n-ar fi de mirare să se adopte în scurtă vreme ordonanțe de urgență sau ceva norme metodologice la Ministerul sănătății prin care să se legifereze că este normal, tradițional și sănătos ca țara să aibă doi copreședinți, că așa are și partidul-stat, ca să nu se ducă amorul lor pe apa Sâmbetei.
Unii cred că Liviu Dragnea vrea mai degrabă să demonstreze prin această manifestație inutilă că se poate să aduni oamenii cu milioanele nu doar din iubire, ca acum fix 26 de ani, cu ocazia vizitei private a regelui Mihai (aprilie 1992), ci și din frică, uitând că oamenii se pot solidariza cu milioanele și din indignare sau solidaritate. Gândită ca un gest de tandrețe și solidaritate („ca să nu existe niciun echivoc privind abordarea PSD pe acest subiect” spunea șeful partidului), manifestația pare mai degrabă un pumn amenințător la adresa contestatarilor lui Dragnea și a partidului său. Pe 12 mai va fi organizat un alt miting. „Vrem Europa, nu dictatură”, așa sună sloganul sub care vor să protesteze apărătorii familiei europene. Inițiatorii protestului spun că prioritățile coaliției majoritare nu au fost promisiunile cu care au câștigat alegerile, ci salvarea VIP-urilor penale și instaurarea în România a unui regim „în care forța legii și democrația sunt strivite de forța instituțiilor politice.” Protestatarii susțin că reprezintă generația care „a avut șansa să vadă cu adevărat ce înseamnă democrația și valorile europene”, la care nu vor renunța doar pentru că niște politicieni corupți vor să scape de justiție. Printre aceste stratageme s-ar numără încercările de modificare a Codurilor penale, tentativa (dejucată deocamdată de președintele Iohannis) de schimbare a conducerii Parchetului general și a Direcției anticorupție, reprimarea dreptului la protest prin amenzi abuzive și acțiuni în forță ale Jandarmeriei, schimbarea legilor „cu dispreț față de procedurile parlamentare firești și față de consultarea publică”, posibilitatea adoptării unor proiecte legislative gen Legea defăimării „care ar anula libertatea de exprimare”. Lista acuzațiilor este mai lungă, dar această enumerare este suficientă pentru a pune în evidență diferențele de ethos între protestatarii antisistem și masele adunate la mitingurile coaliției majoritare. Și nu e vorba doar despre conflictul între conservatorismul unora și nesupunerea civică a celorlalți, ci de diferența specifică dintre familiile (tradițională vs europeană) pe care le apără.
Stilistica protestelor românești ne pune permanent în fața unui oximoron tragic: de o parte sunt figuranții teatrului politic intern, carne de tun electoral, care trăiesc în prezentul continuu, fără preocupare pentru trecut sau viitor. De partea cealaltă sunt cei obsedați de viitor și de sensurile trecutului căci cred că doar așa prezentul poate căpăta o noimă și o direcție. Evident că primii vor fi interesați să păstreze lucrurile așa cum sunt, eventual să obțină de la autorități un prezent mai bun, chiar dacă asta va șubrezi viitorul generațiilor următoare. În fapt, ei vor să trăiască într-un prezent care să semene până la identitate cu trecutul recent. Au inventat trecutul etern. Și apoi nici nu sunt interesați de semnificația și implicația evenimentelor, de vreme ce nu-i preocupă cauzalitatea (i.e. mecanica trecutului) și nici nu se sinchisesc încotro se îndreaptă, pentru că nici viitorul nu e problema lor, ci a tătucilor lor. Ceilalți, în schimb, insurgenții antisistem, au o înțelegere fundamental diferită a scurgerii timpului și a logicii evenimentelor. Deși ocupă o geografia aproximativ identică, formele de relief, meteorologia și fauna celor două tabere sunt complet diferite. E o diferență culturală, dar și de civilizație: Liviu Dragnea nu speră să aducă milionul din cartierele Bucureștiului (deși sunt pline de votanți PSD, dovadă harta electorală a sectoarelor), ci din zonele unde sărăcia s-a eternizat, acolo unde democrația încearcă zadarnic a se naște, moșită de diverși satrapi locali, acolo unde dilemele etice se diluează odată cu amestecul de interese și rubedenii locale. Nu-i vorbă că în București și în celelalte orașe mari nu diferă mult această chimie distructivă (distractivă, ar spune cei care se joacă cu focul pasiunii politice), doar că se simte o mai mare forță de frecare exercitată de cei care-și freacă mânecile de băncile școlii. Și-apoi, aducerea oamenilor din țară este un gest simbolic: un soi de solidarizare familială la căpătâiul unui bolnav. „A veni la București” (un oraș desconsiderat în retorica provincială, descalificat, bănuit de mentalități „dâmbovițene” și bântuit de Mitici gregari) a fost mereu un semn de suveranitate populară și de insurecție națională prin care provincia era chemată patriotic să repună lucrurile la locul lor, să restabilească ordinea firească, tradițională.
Așadar, s-ar putea să fie mulți care să răspundă strigătului de luptă al lui Dragnea pretinzând că apără intimitatea nupțială, heterosexualitatea și moralitatea, exact temele preferate din telenovele. Deopotrivă fecunde în imaginarul colectiv, la confluența reflexelor parohial-folclorice ale acestui tip de audiență. Anunțata manifestație pentru apărarea familiei tradiționale se opune astfel politic, demografic și mitic celei organizate de apărării familiei europene. Dar anunțul lui Dragnea nu e câtuși de puțin un gest de tandrețe față de familie, valori și idealuri. Șeful a dovedit în ultimii ani cât preț pune pe toate acestea. Este mai degrabă un gest grăbit de recuperare a unei teme deloc importante în ecuația economică, dar centrală în mentalitatea unei populații care se consideră creștină și care invocă tema iubirii și a nupțialității pentru a oculta temele căinței și complicității (fie ea și pasive) cu sistemul represiv. Cu alte cuvinte, ne prefacem că iubim, ca să uităm cât am urât. Este o iluzie etică prin care sentimentul resposabilității este substituit cu cel al fragilității și vulnerabilității umane. Chiar și președintele Academiei spunea, zilele trecute, fără a explica cum de numele său e prezent pe lista colaboratorilor Securității, că „așa au fost vremurile” și că oamenii care au trăit pe-atunci pot înțelege bine compromisurile pretinse de reușita profesională sau de o viață mai bună. Istoricul din el ne spunea, așadar, că oamenii sunt sub vremi și că doar așa pot încolți.
Mitingul lui Dragnea, sincer sau doar o perdea de fum, este o cacealma perfectă. Avantajată de anotimp și de disponibilitatea necondiționată (dar interesată) a asociațiilor care au semnat pentru modificarea constituției în sensul interzicerii cuplurilor homosexuale, anunțata manifestație este un atac nerușinat la organele reproductive ale populației, acțiune care i-a lăsat descumpăniți pe adversarii politici. Aceștia se descoperă prinși într-un scenariu în care, oricare ar fi succesiunea viitoare a evenimentelor (se asociază manifestației, o ignoră sau o boicotează), pierd ceva: capital politic, vizibilitate sau stimă de sine. Indiferent dacă oamenii lui Dragnea vor strânge milionul de oameni în stradă sau doar câteva mii (s-a mai întâmplat), PSD se înstăpânește peste subiectul senzualității casnice. Și este tot mai evident că, la viitoarele alegeri, pentru a oculta declinul economic și marile probleme legale, își va pârpăli electoratul pe vatra pasiunilor populare. Politica românească se hrănește de multă vreme cu victimele ei colaterale.
