„Odată am citit într-o carte că nu există un loc în care să taci mai abisal decât în familiile germane. După ce s-a terminat războiul, nu aş fi putut să mărturisesc faptul că am lucrat pentru Hitler…”, îşi încheie naraţiunea protagonista romanului Degustătoarele, de Rosella Postorino (n. 1978), Editura Trei, 2020, după ce că preţ de 340 pagini îşi istoriseşte de-a fir a păr experienţa de degustătoare a lui Hitler. Se numeşte Rosa Sauer, are 26 de ani la momentul recrutării, trăieşte în casa de la ţară a părinţilor lui Gregor, soţul plecat pe front, a cărui urmă se pierde la un moment dat (va reapărea spre final, 45 de ani mai târziu), face parte dintr-un grup de zece femei-cobai, iar ca acţiunea să capete un plus de dramatism, nopţile se iubeşte cu un locotenent nazist însărcinat cu supravegherea acestora.
„Toate ajunsesem în bârlogul lupului fără să hotărâm noi”, şi, ceva mai departe, „Noile directive pentru apărarea Führerului ne-au implicat şi pe noi, degustătoarele”, pentru ca în cele din urmă să-şi mărturisească sieşi: „Furia mea faţă de Hitler era una personală. El îmi luase soţul şi pentru el riscam să mor în fiecare zi. Detestam faptul că existenţa mea era în mâinile lui. Hitler mă hrănea, iar acea hrană mă putea ucide” – ceea ce era cât pe ce să se întâmple la un moment dat, când s-au servit prăjituri cu miere contaminată, iar agonia degustătoarelor a fost urmărită de aproape, fără a chema medicii, de soldaţii SS. Scena e memorabilă:
„– Eu sunt bine, nu am fost otrăvită, mă auziţi?! Vreau să plec!
Mi-a îngheţat sângele în vene. Exprima cu voce tare un gând care tocmai îşi croise drum în mintea tuturor. Nu mâncasem toate aceeaşi mâncare, nu aveam o soartă identică. Oricare ar fi fost mâncarea otrăvită, un ele dintre noi urmau să moară, altele, nu.”
Aşadar, avem pe de-o parte Marea Istorie – a Germaniei naziste din anii ’43 – ’44 ai celui de al Doilea Război Mondial –, pe de-alta, poveştile de viaţă a zece femei, având vârste diferite, câteva văduve de război, care încearcă să supravieţuiască, adoptând diverse tactici (dintre toate, una merge cel mai departe, disimulându-şi identitatea de evreică după tată, după ce şi-a schimbat numele de Edna Kopfstein în Elfriede Kuhn), iar marea problemă ce se pune este, nici mai mult nici mai puţin, a responsabilităţii personale pentru tot ce se întâmplă: „Noi, germanii, însă avem nevoie de oameni de caracter şi fără frică, oameni care să respecte moartea. Adică oameni care se lasă înjunghiaţi fără să scoată un cuvânt”.
Italiana Rosella Postorino le face pe supravieţuitoare să vorbească, şi încă le larg, după ce a „citit într-un ziar italian un scurt articol despre Margot Wolk, ultima degustătoare a lui Hitler în viaţă” la 2014; parcurgându-i romanul, m-am prins că-mi vin în minte anumite pasaje din cartea de memorii Decojind ceapa a germanului Günter Grass (Premiului Nobel pentru Literatură, 1999). Se vede că trebuie să ai un stomac de fier ca să poţi digera unele evenimente ale istoriei europene contemporane…
15 martie ’21
