Linkuri accesibilitate

Rumori, șoapte, temeri


Părinții mei au fost apropiați prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, istoric al medicinei, care lucrase cu mama la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, apoi fuseseră „zburați” împreună în anul 1962. În memoriile sale apărute la Humanitas (Ce-a fost să fie. Notații autobiografice), doctorul Gheorghe Brătescu, soțul Taniei Pauker, fiica Anei, povestește acel episod. Ne vedeam cu doctorul Barbu (avea o voce răgușită, parcă mereu gata să dispară) și cu soția acestuia, Cora, care era director adjunct, cred, la Standardizare. Mi s-a spus că era sora inginerului Emil Calmanovici (1896–1956), implicat în procesul Pătrășcanu și mort la Aiud în circumstanțe suspecte. Am întrebat (aveam vreo 10-11 ani) cine este Calmanovici. Mi s-a răspuns (cred că mama) că a fost un om onest care a murit în condiții tragice. Mi s-a mai spus să nu vorbesc cu nimeni pe acest subiect. I-am auzit pe părinții mei șoptind numele lui Mirel Costea, cumnat și el cu Calmanovici, ilegalist faimos și influent care s-a sinucis în 1951. Ulterior, la Plenara din aprilie 1968, Calmanovici, un mare idealist, un om care și-a donat averea și viața partidului comunist, victimă a regimului pe care l-a adorat, a fost reabilitat alături de Pătrășcanu, Koffler și ceilalți acuzați din macabra înscenare din aprilie 1954.

La noi în casă s-a vorbit întotdeauna în termeni admirativi despre Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl meu, care răspundea prin 1934–1935 pe linie de UTC de ceea ce se chema resortul studențesc din București, îl cunoscuse pe Pătrășcanu (nume conspirativ „Andrei”). Îl privea ca pe un intelectual de mare clasă. În condițiile atât de paupere ale marxismului românesc, evident că Pătrășcanu strălucea. În plus, este ușor de imaginat ce însemna pentru junele revoluționar basarabean care era Leonid Tisminețki să stea de vorbă cu cineva care îl cunoscuse pe Lenin.

În vara anului 1964, se aniversau două decenii de la lovitura de stat din 23 august (se vorbea atunci de insurecția antifascistă). Apăreau tot felul de texte în Scînteia menite să celebreze rolul decisiv al lui Dej. Între alții, inchizitorul de la Comisia Controlul de Partid, generalul de securitate Ion Vinţe (János Vincze) a scris un grețos encomium în care îi denunța, a mia oară, pe trădătorii Pătrășcanu, Koffler, Luca, precum și pe deviatorii de toate culorile și direcțiile. Tatăl meu mi-a spus să nu cred aceste lucruri. Despre Pătrășcanu, mi-a zis, nimic din ce se scrie acolo nu e adevărat. Dar, din nou, m-a avertizat să nu vorbesc cu nimeni. Știa că sunt amic cu Nicu Ceaușescu, deci pericolul era cât se poate de real ca eu să nu-mi țin gura.

Anul 1964 era momentul gloriei maxime pentru Dej, veniseră la București personalități din întreaga lume comunistă, delegația sovietică îl avea în frunte pe Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, cea chineză de vicepremierul Li Sien-nien, liderul suprem se scălda în osanale și ditirambi. G. Călinescu, în Contemporanul, scria că doar un Donatello ar fi putut să sculpteze cum s-ar fi cuvenit bustul acestui erou național. Pe 14 octombrie se anunța demiterea lui Hrușciov din funcțiile de prim-secretar al CC al PCUS și de președinte al Consiliului de Miniștri al URSS. Succesorii săi, Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin, închideau cartea destalinizării. Începea un nou îngheț. Dej se simțea, și chiar era, triumfător. Ajunsese la o relație amicală cu Tito, se bucura de stima lui Mao, primea mesaje favorabile dinspre Paris și Washington.

Apoi, în martie 1965, auzisem în casă că Dej se afla în agonia finală, apăreau anunțuri semnate de o comisie medicală în Scînteia. Între semnatari era și medicul personal al lui Dej, un om de care am fost foarte apropiat, conferențiarul de medicină internă de la IMF, șeful unei secții din Spitalul „Elias”, marele diagnostician Leon Bercu. Acesta, ca și soția sa, doctorița Lucia Berdicev, erau apropiați prieteni ai sorei tatălui meu. Dictatorul își nimicise adversarii, nu-l mai contesta nimeni în partid. Îngenuncheaseră și veteranii ceferiști, și Miron Constantinescu. Se pregătea pentru ani lungi de domnie.

Finalul a fost fulgerător. Dej a mai apucat să voteze în „alegerile” pentru Marea Adunare Națională. Discursul său televizat a fost lugubru, se vedea că nu mai are mult de trăit. A încetat din viață pe data de 19 martie 1965.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG