Sfârșitul săptămânii lasă locul analizelor și anchetelor din marile săptămânale cum este britanicul The Economist, sau din publicațiile săptămânale germane precum Der Spiegel sau Stern, ori, în Franța, Courrier International.
Înainte de a trece la câteva complexe analize din acestea, iată principalele teme ale dimineții din presa europeană:
- În Germania, Süddeutsche Zeitung confirmă ceea ce scrie la Londra, în ediția sa de astăzi, ultra-liberalul săptămânal The Economist, într-un mare articol care arată de ce ideea de a confisca întruna proprietăți și bunuri rusești pare seducătoare, însă ar fi o eroare dacă s-ar continua în acest ritm. Ei bine, confirmă Süddeutsche Zeitung, sancțiunile au început deja să afecteze în mod serios și unele firme occidentale.
- În Marea Britanie, în acest timp, ziarele, precum The Guardian, se ocupă pe larg de cei doi englezi condamnați la moarte în partea ocupată a Ucrainei. The Guardian scrie că “procesul” celor doi (judecați împreună cu un marocan) a fost prezentat dinadins ca o paralelă a proceselor pentru crime de război intentate la Kiev unor militari ruși capturați.
- Financial Times constată că verdictul “tribunalului” din Donbas a fost deja respins ca ilegitim de șefa diplomației britanice Liz Truss. "Un dezgustător fals proces de stil sovietic" este cum o rezumă pe Twitter un deputat britanic.
- The Daily Telegraph remarcă faptul că Putin a declarat că el cucerește acum teritorii în numele Rusiei «cum o făcea Petru cel Mare» (vezi mai jos un studiu din presa cehă despre conceptul de «eurasism» sau «eurasianism» care ghidează ideologia Kremlinului).
- În Spania, El Mundo scrie de asemenea despre ambiția lui Putin de a se compara pe față cu cel mai mare țar al Rusiei, Petru cel Mare, în vreme ce El Pais, la rubrica domestică, continuă să publice comentarii pro și contra în jurul propunerii de lege a guvernului pentru interzicerea totală a prostituției.
- În Portugalia, însă, cum o rezumă Diário de Notícias, principalul subiect este acela că parlamentul a votat ieri o serie de texte care vor duce în cele din urmă la legalizarea eutanasiei.
- În Italia, corespondenta la Moscova a principalului cotidian, La Repubblica, Rosalba Castelletti, analizează, pornind de la Târgul de carte din Piața Roșie, ce mai citesc rușii zilele acestea. Cărți care să le permită să se izoleze în cap, constată ea, de pildă: multe manuale de self-help, dar și cartea despre Ucraina a “scriitorului combatant” pe front Zahar Prilepin, fost membru al Partidului Bolșevic al defunctului scriitor Eduard Limonov. Apoi, rușii mai cumpără și citesc cărți despre șamanism și științele oculte, sau literatură erotică, dar și romane clasice precum distopia «1984» a lui George Orwell, roman încă neinterzis până acum în Rusia, spre deosebire de Bielorusia vecină.
- În Rusia, de altfel, cotidianul Moskovski Komsomoleț scrie, nu fără oarecare maliție, că la auzul declarațiilor lui Putin în care el se compară cu Petru cel Mare și anunță că dorește refacerea Imperiului rus, “președintele Finlandei Sauli Niinistö a părăsit de urgență insulele Åland” din Marea Baltică, unde se afla pentru un eveniment, anulând chiar și dineul prevăzut cu regele Suediei Carl Gustav XVI.
Mélenchon: Oare acest om mănâncă copii?
În Franța, Libération prezintă într-un număr special miza alegerilor parlamentare de duminică și panica ce a cuprins tabăra lui Emmanuel Macron («la Macronie») în fața unei posibile victorii a frontului de stânga reunit ad-hoc sub denumirea Nupes, siglă ce ar putea funcționa și în română: Noua uniune populară, ecologistă și socială, care îi reunește pe ecologiști și socialiști în jurul mișcării de extrema-stângă a lui Jean-Luc Mélenchon.
O victorie, duminică, a frontului stângii extreme Nupes l-ar obliga practic pe Macron să-l numească pe ultra-stângistul Mélenchon în fruntea viitorului guvern, ducând astfel la o stranie «coabitare», un baroc menaj à la française. Spectrul unei asemenea dificile coabitări a dus la răspândirea a tot felul de zvonuri mincinoase despre Mélenchon, făcând ca Libération să pună astăzi mare în prima pagină, sub fotografia acestuia, titlul: «Oare acest om mănâncă copii?».
Republica Centrafricană: laboratorul propagandei rusești
O mare analiză din Le Monde, în numărul datat din această dimineață, arată cum mercenarii ruși din «Grupul Wagner», instalați în inima puterii în Bangui, Republica Centrafricană, au ajuns să controleze întreaga țară, organizând manifestații anti-occidentale și controlând presa locală, pentru a-și acoperi violențele împotriva civililor.
Le Monde mai prezintă în acest număr de astăzi, foarte bogat, două puncte de vedere interesante asupra Rusiei, dar și asupra Ucrainei. Unul este într-un interviu cu istoricul american Timothy Snyder, care explică cum războiul din Ucraina pune în lumină locul central pe care această țară l-a ocupat întotdeauna în relațiile dintre puterile rivale europene de mai bine de un mileniu încoace.
Scrie Timothy Snyder: «Kievul este unul din cele mai vechi orașe din Europa de Est, fondarea sa datând din secolul al VI-lea sau al VII-lea. Devine apoi capitala unui stat medieval, Rusia Kieveană, fondată de vikingi în secolul al IX-lea, într-o Europă în care popoarele scandinave coborau să se ciocnească cu lumea lăsată în urmă de Carol cel Mare. Statul fondat la Kiev urmează atunci o evoluție tipică a vremurilor în regiune. Liderii săi puteau alege între diferitele tipuri de creștinism, unii s-au gândit chiar să se convertească la iudaism sau islam. Dar majoritatea a decis în cele din urmă să adopte ritul bizantin. Problemele de succesiune au făcut însă că ceea ce mai rămăsese din acel stat să fie înfrânt de mongoli la începutul secolului al XIII-lea.»
Sărind secolele: «Republica Populară Ucraineană s-a prăbușit în 1921 și conflictul s-a încheiat odată cu crearea URSS-ului în anul următor, însă înverșunata rezistență armată le-a demonstrat lui Lenin, Stalin și bolșevicilor că Ucraina era un focar intens de rezistență. Acest fapt contrazice ceea ce Putin a afirmat recent, în februarie, declanșând războiului: Putin a spus că Lenin a creat Ucraina în 1922 dintr-o revărsare de generozitate. Nimic mai departe de adevăr. Republica Ucraineană a fost înființată în cadrul URSS tocmai pentru a strivi proiectul național ucrainean.»
Așa încât, insistă Timothy Snyder, «a afirma, așa cum a făcut-o Emmanuel Macron, că rușii și ucrainenii sunt „popoare înfrățite” sau “națiuni surori” este șocant. Macron preia astfel discursul imperialist rus. Ucrainenii resping de altfel cu totul această idee a unei legături naturale cu rușii.»
Putin, „eurasismul” și rescrierea permanentă a istoriei
Și tot Le Monde prezintă (numai în ediția pe hârtie a suplimentului Livres) o recenzie a cărții lui Nicolas Werth «Putin, istoricul-șef» («Poutine historien en chef»), studiu indispensabil care disecă mitul marii victorii sovietice asupra nazismului, precum și felul în care Putin și Rusia rescriu în mod permanent istoria.
Putin, scrie acest istoric, recenzat astăzi de Le Monde, prezintă în permanență imaginea nostalgică a unui trecut imperial armonios al Rusiei, care ar fi fost întrerupt de revoluția bolșevică din 1917 și care ar trebui astăzi refăcut.
Este vorba de glorificarea unei Rusii «eterne», care a luptat întotdeauna — cum o face și azi — împotriva invidioșilor dușmani externi. «Antinazismul» ar face astfel parte «din identitatea rusă și din ADN-ul națiunii», ceea ce explică și insistența mesajului asupra «denazificării» Ucrainei.
În sfârșit, tot în Franța, Courrier International preia un vast articol-analiză scris de sinologul ceh Martin Hála în Aktualne.cz despre cum războiul din Ucraina are ca principal motiv nu teama lui Putin de extinderea NATO, ci de extinderea… Uniunii Europene, ceea ce ar pune capăt ambițiilor «Uniunii Eurasiatice» visate de unii ideologi ruși.
Scrie cehul Martin Hála: «Putin a împrumutat termenul Eurasia de la un curent de gândire al rușilor în exil care vedeau Rusia nu ca pe un avanpost al Europei ci ca fiind centrul unei “civilizații” eurasiatice independente, într-un spațiu cultural multietnic și care se situează între Europa și Asia.»
Eurasismul, sau eurasianismul, doctrina promovată în Rusia de ideologi precum Aleksandr Dughin, omul cu figură de profet exaltat care dă fiori vecinilor Rusiei și care e un apropiat al Kremlinului și al cercurilor ultranaționaliste din armată, biserică și FSB, se arată astfel a nu fi o doctrină nou-formată în Rusia lui Putin, obsedată de recăpătarea vechii glorii, ci un proiect politic cu foarte vechi și onorabile titluri de glorie.
Am mai scris despre cum eurasianismul a fost conceput și pus pe hârtie printre alții de prințul Nikolai Trubetzkoy, unul din cei mai mari lingviști care au trăit vreodată, creatorul fonologiei.
Trubetzkoy, care scria în exil, după ce fugise în timpul revoluției bolșevice, se baza la rândul lui pe scrierile filosofului ortodox Nikolai Berdiaev. In mod aparent paradoxal, mulți dintre acei exilați și fugari ruși albi, intelectuali de excepție, care scăpaseră sărăciți din dezastrul comunist, aveau o solidă fibră anti-occidentală și priveau cu mare severitate „Occidentul decadent”.
„Rusia”, spunea Trubetzkoy, „nu are o vocație europeană. Nu este însă nici asiatică, este o entitate aparte, cu un destin special”. Și cehul Martin Hála în Aktualne.cz pune în lumină acest paradox: acei nobili și intelectuali ruși care fugiseră de revoluție erau de părere că dictatura bolșevică e utilă, în măsura care distruge falsele valori pro-europene, bătătorind calea „purității eurasianice”.
După ei, comunismul juca același rol pe care îl jucase jugul mongol în Evul Mediu, protejând Rusia eternă de influențe occidentale.
Dar rădăcina eurasianismului pare să fie și una resentimentară. Astfel, în unele scrisori, Trubetzkoy și lingvistul emigrat Roman Jakobson se plângeau unul altuia de felul în care lingviștii francezi îi priveau de sus din cauza accentului lor în franceză.
Scria Trubetzkoy în 1934: „Slaviștii francezi disprețuiesc tot ce este slav, fie ca vine din Europa centrală, sau din Rusia. Pentru ei e ceva barbar. Un slavist francez nu va permite niciodată ca un rus sau un slav să îi dea lecții, câtă vreme acel rus sau slav nu s-a francizat îndeajuns și miroase a șliboviță sau paprika.”
Eurasianismul - o reacție resentimentară? Asta ar explica multe, arătând în același timp că este, ca orice ideologie resentimentară, o mișcare primejdioasă.
