Altfel zis, electricitatea era doar un monopol al statului. Astăzi, însă, în majoritatea țărilor din UE nu mai există rețele de electricitate în totalitate „de stat”. Mai peste tot, distribuirea electricității s-a privatizat, urmând valul liberalizării care a început încă din anii 1980, însă condițiile distribuirii rămân stricte.
În unele țări, de pildă, compania de electricitate nu are voie să le taie cetățenilor rău-platnici curentul pe timp de iarnă, pentru că accesul la lumină, căldură și apă este considerat un drept fundamental. În multe țări, așadar, legea stipulează că accesul la electricitate este un drept universal, așa încât compania de electricitate poate cel mult să instaleze un limitator de tensiune.
Avantajele privatizării rețelelor electrice
Principalul avantaj al privatizării și al diversificării furnizorilor este acela că acum cetățeanul european poate compara prețurile și își poate alege compania care îi convine cel mai mult.
Niciun guvern nu s-a atins de monopolul statului în distribuirea electricității în Franța...
Nu în toate țările Europei occidentale s-a ajuns la privatizarea electricității. Nu în Franța, de pildă, unde producția și distribuirea sunt în continuare dominate de un conglomerat care este și va rămâne un monopol al statului. Niciun guvern, indiferent de tendința politică, nu s-a atins de monopolul statului în distribuirea electricității în Franța.
Pionierul privatizării electricității a fost Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Apoi, căderea comunismului în 1989 a dus la liberalizarea pieței electricității în Europa de est, ceea ce, în mod paradoxal, a precipitat și privatizarea în vest, unde puține țări urmaseră atunci exemplul Marii Britanii. Abia în 1996, o directivă a Parlamentului European a introdus dereglementarea monopolului statelor (ceea ce s-a numit unbundling) asupra electricității și a permis introducerea competiției peste tot, respectând însă legislațiile naționale.
Excepții sau privatizări parțiale
Cum spuneam, nu toate țările au urmat modelul privatizărilor masive din Marea Britanie (deși și acolo, asta nu a avut loc în Scoția). Germania și Suedia, de pildă, au preferat să ajungă la un amestec complex de proprietate a statului în centrul unor rețele private.
În Germania, asta a fost facilitat și de faptul că fiind o țară federală, cu vechi tradiții de autonomie și multe particularități locale ale acelor Länder, nu a existat niciodată o singură structură de distribuire în întreaga țară, cu atât mai puțin între Germania de vest și cea de est, fostă comunistă.
În Germania de vest, de altfel, rețelele de distribuire au funcționat cu capital privat încă de la începuturile electrificării masive, înainte de Primul Război Mondial, altfel zis încă de la începutul secolului trecut.
În sfârșit, am pomenit cazul Franței, caz de altfel cu totul aparte, unde electricitatea nici n-ar putea să nu rămână, practic, un monopol al statului, dat fiind că trei sferturi, mai bine de 70% din electricitatea franceză este produsă de centrale nucleare, centrale care sunt și rămân proprietatea statului prin definiție.
****
Odată cu liberalizarea în 2016 a pieței energetice prin transpunerea în legislaţia națională a clauzelor și angajamentelor ce se conțin în numitul pachet energetic trei al Comunității Energetice Europene, în R. Moldova a fost lansat procesul de diversificare.
Pe piaţă şi-au făcut apariția furnizori alternativi de energie din sectorul privat, iar consumatorul final are dreptul să-şi aleagă furnizorul care îi convine cel mai mult. Potrivit portalului cu profil economic mold-street.com, furnizorii mici de alternativă nu sunt foarte cunoscuți de către consumatori. E vorba de circa 40 de agenţi economici, dintre care doar 5-6 furnizori activi, care asigură cu energie câteva sute de companii şi instituții publice. Iar principalii distribuitori şi furnizori de energie electrică rămân a fi două companii, una privată şi alta de stat.
Mai mulţi experți în energetică consideră că liberalizarea pieţei de energie este formală, iar una autentică este imposibilă în conjunctura actuală dată fiind poziţia dominantă a producătorului de energie din regiunea transnistreană, Centrala de la Cuciurgan. R. Moldova va continua şi în acest an să depindă covârșitor de livrările de curent din regiunea sa separatistă, Centrala de la Cuciurgan fiind desemnată recent câștigătoare în toate licitațiile operatorilor din piața energiei electrice, licitații la care au participat şi două companii ucrainene. Capacitatea internă de producție a R. Moldova este de maxim 30 la sută din necesitatea de consum, astfel încât importurile din regiunea transnistreană vor acoperi aproape 70 la sută din necesități.
Centrala de la Cuciurgan, care este controlată de gigantul rus Inter RAO EES, produce curent electric din gazele livrate de Federaţia Rusă pentru care administrația de la Tiraspol nu plătește bani, iar datoria de aproape 7 miliarde de dolari, acumulată pe parcursul mai multor ani, este trecută pe seama R. Moldova. Centrala poate livra curent doar pe cele două maluri ale Nistrului, iată de ce contractul cu Chişinăul este vital pentru activitatea întreprinderii, dar și pentru menținerea bugetului regiunii separatiste. Expertul în energetică Sergiu Tofilat concluzionează că Moldova procurând energie electrică din stânga Nistrului, pe de o parte îşi sporește datoria faţă de Gazprom, iar pe de altă parte sprijină financiar regimul separatist:
Ori de câte ori noi aprindem lumina, creşte datoria la gaze
„Problema este că fiecare kilowatt pe care îl procurăm noi din stânga Nistrului duce la creşterea datoriei la gaze. Ori de câte ori noi aprindem lumina, creşte datoria la gaze. Dependenţa noastră de infrastructura de livrare a energie, faptul că noi depindem de această Centrală e folosit de administraţia de la Kremlin ca să ne impună pe noi să finanţăm separatismul la noi în ţară şi să acumulăm datorii la gaze.”
Expertul constată că pentru a-şi liberaliza cu adevărat piaţa, dar mai ales pentru a-şi spori securitatea energetică R. Moldova trebuie să urgenteze interconectarea la sistemul electroenergetic european prin România, proces despre care se discută de mai mulți ani, dar care trenează din varii motive a căror listă variază odată cu schimbarea garniturilor de guvernare.
