Pe Radianska, despre care se spune că are un kilometru și jumătate și e cea mai lungă stradă pietonală din Ucraina, la una dintre cafenelele mari, câțiva bărbați vorbesc tare în engleză și se dau în spectacol.
Pe mesele lor sunt multe pahare de bere și Tania mi-a povestit că ei constituie o colonie veselă aici la Nikolaev, formată din unul sau doi pensionari britanici și un american din Texas, care colaborează cu una dintre firmele din port: „clima e bună, locul e frumos, alcoolul, mâncare și casele sunt ieftine, iar ei trăiesc aici regește, cu bani care în țările lor nu le-ar ajunge nici pentru subzistență”. Nikolaev formează o peninsulă în estuarul în care Bugul de Sud întâlnește râul Inhul, înainte de vărsarea sa în Marea Neagră. Până nu de mult era cel mai mare centru de construcții de nave din zona pontică.
Radianska e fosta Sovetskaia pe care sunt magazinele cele mai scumpe sau cele mai căutate, restaurantele cele mai populare, locul unde se întâlnesc mamele, pensionarii, îndrăgostiții și chiar jucătorii de șah, care au un loc lângă statuia sfântului care a dat numele orașului. Nikolaev era singurul din Uniunea Sovietică unde se construiau toate cele trei tipuri de nave, îmi explică Diana Griceanaia de la Muzeul Marinei: vapoare comerciale, militare și de cercetare. Acum, din păcate, această tradiție care a durat 200 de ani se pierde sau se risipește în manufacturarea yahturilor. Ucraina nu are bani să țină în viață portul unde s-au făcut cele mai mari nave care au existat vreodată, spune Diana.
„Se cheltuie prea mult cu războiul”, crede ea și nu înțelege rostul acestei lupte: „am prieteni care au murit în Donbas, la 25 de ani sau chiar mai puțin. N-au apucat să trăiască, să se bucure de viață, să aibă familii. Am pus niște portrete acolo”, îmi arată ea galeria celor mai recenți eroi ai muzeului, care se află în prelungirea celor mai vechi: ostași sovietici, morți în Marele Război Patriotic, soldați țariști, încercând să apere țărmurile Mării Negre, cucerite de înaintașii lor. Niciunul dintre acești soldați nu știa exact de ce murea, glosează Diana. E născută în 1992, a terminat Facultatea de Construcții Navale și „așteaptă o schimbare de la Kiev” pentru că „noi cei de din această parte a țării avem rude în Rusia: suntem rude unii cu alții”. Diana e ucraineană și acasă cu părinții vorbește limba ei maternă, dar la muzeu explică în rusă, fiindcă așa i se cere și fiindcă majoritatea celor o jumătate de milion de oameni din Nikolaev se exprimă mai ușor în rusă, ceea ce nu le scade sentimentul de ucraineni, susține Diana.
Tania Zasilkaia, născută în Siberia acum vreo 40 de ani, din părinți ucraineni, având un bunic grec și altul polonez, dă mai puțină importanță identității ei ucrainene și crede că războiul e „doar o afacere” pentru cei care se află la putere, altfel nu-și explică de ce se prelungește atât de mult. E un fel de stewardesă în echipajele navelor de croazieră, dar nu are tot timpul de lucru: de două luni nu a mai câștigat niciun ban și abia se descurcă acasă unde-și crește singură copilul. E nostalgică după epoca sovietică: „acum nu avem nicio perspectivă, dar atunci fiecare avea ce mânca, avea o casă, un salariu lunar și un viitor”.
„Ucraina a demonstrat că nu există atunci când i s-a luat Crimea, fără nicio rezistență, iar acum orice-ar face nu mai poate da timpul înapoi”. Tania se simte aici, între Bug și Marea Neagră „mult mai aproape de Rusia decât de Europa”.
