J. D. Salinger (1919-2010) a fost un autor legendar care, în urmă cu aproape șapte decenii, a revoluționat proza americană. Nu a murit tânăr ca Rimbaud, însă, asemeni acestuia, s-a retras din lume, a părăsit spațiul public devreme, agasat de zgomotul și furia modelor efemere, specioase și apăsătoare.
Pentru generația mea, bombardată cu nuvele și romane sovietice îmbibate de stupid idilism pionieresc, apariția în românește, în minunata traducere datorată Catincăi Ralea (1929-1981), a romanului De veghe-n lanul de secară a însemnat evadarea din cosmosul totalitar. Grație lui Salinger, mulți dintre noi am învățat să respirăm. Ne întâlneam atunci, cred că era în 1964, cu un alt limbaj, cu o altă viziune despre timp, adevăr și suflet. Tot astfel, am citit povestirile lui Salinger ca pe tot atâtea prilejuri de a ne regăsi, genial sublimate literar, propriile anxietăți, febricitări, dubii, disperări. Cum era să știu, să bănuiesc, să presimt că într-o zi voi ajunge să trăiesc în America și că prin familia soției mele voi fi geografic legat de „uncle Wiggily”, „unchiul scrântit din Connecticut”?
Poate că dintre toți prietenii mei de atunci cel mai apropiat de anti-eroul lui Salinger era Zaza (Radu) Ioanid, fiul pictorului Costin Ioanid (1914-1993) și al artistei plastice Ada Ioanid, vărul lui Andrei Doicescu și al Cristinei Grant, cel care avea să devină operator la televiziune, personaj fabulos care s-a stins și el teribil, nepermis de devreme... Zaza (noi îi spuneam și Zazone) locuia la ultimul etaj în casa unchiului său, marele arhitect Octav Doicescu, la colțul dintre strada Herăstrău și actualul Bulevard Mircea Eliade, acolo unde se afla, la un moment dat, și sediul revistei Dilema Veche. Romanul lui Salinger era una din cărțile sale favorite. De o inteligență scăpărătoare, cu un umor nebun, Zaza nu a intrat niciodată la vreo facultate (Salinger însuși a avut relații problematice cu școala). Mă întreb dacă Zaza nu și-a construit și nu și-a încheiat viața inspirat de experiențele lui Holden Caulfield.
Fiul meu, Adam, a citit cartea pe la 14 ani, fiind recomandată la cursul de literatură anglo-americană din clasa a opta. A scris un eseu pe acest subiect. S-a identificat și el, asemenea atâtor adolescenți americani, cu personajul hipersensibil, inocent, derutat, casabil, vulnerabil și idealist, alter ego-ul unui scriitor pe cât de autentic, pe atât de enigmatic.
Într-o istorie a celor mai originale și memorabile începuturi de roman, este cert că aceste rânduri care deschid Catcher in the Rye vor figura proeminent:
„If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth”.
„Dacă vrei să auzi, primul lucru pe care probabil ai vrea să-l știi este unde m-am născut și cum a fost copilăria mea păduchioasă, și cum părinții mei erau ocupați și toate cele înainte să mă aibă, și tot rahatul ăla gen David Copperfield, dar nu prea aș avea chef să intru în detalii, dacă vrei să știi adevărul”.
