Înainte de a formula câteva remarci despre felul în care mass media „acoperă” tot ceea ce privește islamul și lumea musulmană în general, voi spune câteva cuvinte despre opera literară a lui Salman Rushdie, unul dintre cei mai complecși scriitori (încă) în viață, începând cu un paradox:
Cum pot înțelege românii Versetele Satanice mai bine decât vesticii
Salman Rushdie nu este câtuși de puțin un pamfletar, iar romanul lui care a stârnit atâta scandal, Versetele Satanice, nu se dorea să fie în niciun fel vreo critică a islamului.
De altfel, trebuie să insistăm că întregul nostru ecosistem intelectual s-a deteriorat cumplit din 1988 (anul publicării Versetelor satanice) încoace.
Să ne imaginăm că Salman Rushdie și-ar fi scris azi Versetele satanice, iar nu în 1988. Ce s-ar întâmpla? Ar sări toți pe el, acuzându-l că a jignit islamul și că este singur vinovat de acea fatwa de condamnare la moarte pe care i-au aruncat-o mollahii. Într-atât de precară a devenit volatilitatea drepturilor noastre.
Rushdie ar fi fost azi, fără nici o îndoială, târât în noroi, precum a s-a întâmplat cu Charlie Hebdo, acuzat de rasism și islamofobie (acuzație care este un nonsens, de parcă o religie ar fi o rasă).
În numele mincinosului „respect” pentru credințele obscurantiste ale celuilalt, ni se ronțăie zilnic tot mai mult libertatea, uitându-se un drept fundamental care trebuie să rămână: acela de a-i ironiza pe sectanții și ideologii cu credințele lor nedemocratice de toate felurile.
Cât despre Rushdie, și prea puțin cititul său roman polifonic Versetele satanice, ei bine, românii, mai ales cei din generația mea, care au fost scăldați în filme indiene, sunt mult mai bine plasați decât occidentalii să-l înțeleagă pe Rushdie, acolo unde, în roman, el folosește sumedenie de clișee bollywoodiene, extrase din filmele indiene clasice, foarte privite și cunoscute în detaliu în România comunistă.
Iată un exemplu hohotitor, pornind chiar de la prima pagină a romanului Versetele satanice, de la căderea (din avionul aruncat în aer de teroriști) a personajului Gabriel (Gibreel), actor de filme indiene kitsch, exilat de la Bollywood, Gibreel Farishta, a cărui călătorie aeriană se rezumă la o cădere din nori, atunci când avionul spre Londra e distrus de bomba unui terorist, deasupra Canalului Mânecii.
Gabriel/Gibreel cade din cer cântând ceva care cititorilor occidentali trebuie să li se pară total misterios :
„O, my shoes are Japanese. (...) These trousers English, if you please. On my head, red Russian hat; my heart’s Indian for all that”.
Aici, noi, românii care ne-am uitat cu nesaț în tinerețe la filmele indiene cu „Vagabondul” al lui Raj Kapoor, știm că e vorba acolo de acel cântec comic ce reprezintă chintesența culturii populare indiene de după independență: „Mera juta hè japani” («Am pantofi japonezi») din filmul Articolul 420:
- «Am pantofi japonezi, pantalonii englezești, / E rusească șapca mea, indiană inima!»
Mera juta hè Japani, ye patloon Englishtani/ Sar pe lal topi Russi — phir bhi dil hè Hindustani
Cântecul din acest film indian era atât de cunoscut și de popular în România lui Ceaușescu, inclusiv cu primele cuvinte în hindi (Mera juta hè Japani), încât era interpretat des și la televiziunea comunistă de către românca din Vrancea cu numele ei de scenă Naarghita (în realitate: Maria Amarghioalei), un fenomen exotic al erei comuniste, cântat de ea de altfel chiar în originalul hindi-urdu):
Toate acestea la televiziunea lui Ceaușescu, așadar. Sau, în traducerea lui Rushdie, în aceiași ani, chiar din prima pagină a Versetelor satanice:
„O, my shoes are Japanese, these trousers English, if you please. On my head, red Russian hat- my heart's Indian for all that.” Adică, din nou:
«Am pantofi japonezi, pantalonii englezești, E rusească șapca mea — indiană inima!»
Lipsește din versiunea românească de atunci, adjectivul roșu pentru „șapca rusească” (lal, în țigănește: lolò. Filmul indian Articolul 420 fiind alb-negru, nu vedem că pălăria rusească a vagabondului era roșie, lal.)
Tonul Versetelor satanice este astfel dat din start, din prima pagină în care actorul-înger kitsch Raj Kapoor cade din cer peste Anglia lui Thatcher; este burlesc.
Bollywood vs. Hollywood, Raj Kapoor și Chaplin, o bastonadă, slapstick, cu nesfărșite jocuri de cuvinte (avionul aparține unei linii aeriene care se numește Bostan, „Grădina Paradisului” în farsi); dar îngerul Gabriel, cel care cade din cer spre Anglia, are în cap nu doar versuri de Bollywood, ci și din The Doors („I tell you, you must die, I tell you, I tell you”…) și imagini dintr-o lungă serie de filme sofisticat-codate (Alphaville al lui Godard, de pildă).
Iată în sfârșit un domeniu unde românii ar fi mai bine pregătiți decât occidentalii la exegeza romanelor lui Rushdie, cunoscând ei atâtea referințe la filmele indiene clasice (Vagabondul, Articolul 420, Vandana, O floare și doi grădinari etc, etc…).
În schimb, Republica Moldova, sovietică pe atunci, a rămas neatinsă de acel bombardament cultural indian.
Islamul la Rushdie ca element de structură literară
Nu știu să fi remarcat cineva că episoadele cu Mahomed (numit Mahound în roman) cel ezitant joacă în Versetele Satanice același rol de pretext structural și oniric și de mise-en-abîme ca episoadele cu Isus din Maestrul și Margareta al lui Bulgakov.
Așa cum Maestrul și Margareta nu este o critică a creștinismului (departe de asta), ci a societății contemporane autorului, la fel Versetele Satanice sunt o critică fină și nemiloasă a ipocriziei și inegalităților sociale și a minciunilor colective din Anglia lui Margaret Thatcher. Totul narat într-o proză explozivă, inventivă, erudită și comică.
Anglia lui Thatcher (iar nu Mecca secolului al VII-lea) este așadar decorul Versetelor Satanice, iar asta era o schimbare majoră de recuzită în proza lui Rushdie, ale cărui romane anterioare, Midnight's Children (1981) și Shame (1983) aveau ca fundal India și Pakistanul de după independență și după divorțul lor violent din 1947.
În Midnight's Children asistăm de pildă la nașterea fascismului hindus, în vreme ce Shame (Rușinea) este, de asemenea, o frescă fără fard a ipocriziei Pakistanului musulman, pe fundalul unei alegorii a dinastiei Bhutto.
Primele lui romane, cele mari, prin care a devenit celebru (și a primit o fatwa de condamnare la moarte) rămân un model de înnoire brutală și ludică a prozei engleze a ultimului sfert al secolului XX, începând cu Midnight’s Children (1981) și până la Versetele Satanice (1988), roman construit, spuneam, precum Maestrul și Margareta, cu istoria necanonică a lui Mahomed inserată acolo, așa cum făcuse și Bulgakov cu Isus.
La fel, Shame (1983) al lui Rushdie (roman cu cheie, căci eroina este chiar răposata Benazir Bhutto) e la fel de reușit ca cele mai bune romane sud-americane ale „realismului magic”. Shame nu este cu nimic mai prejos decât tot ce avea Márquez mai bun. Și la fel de minunat a fost Rushdie și în calitatea lui efemeră de jurnalist cultural, pe când scria în mod regulat pentru săptămânalul duminical britanic The Observer.
Stilul lui Rushdie, numit abuziv realism magic, deși el nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Márquez, și-a atins așadar apogeul în Versetele satanice (1988). Din păcate, stresul permanent al celor mai bine de trei decenii de viață hăituită și-a pus amprenta și asupra scriiturii lui.
Quichotte (Penguin Random House, 2019)
Ei bine, ultimul roman al lui Salman Rushdie se numește Quichotte, da, și comparat cu standardele anterioare ale autorului este un eșec brutal. Romanul începe printr-o notă despre pronunție, în care autorul își informează cititorul că a scris Quichotte, iar nu Quixote, sau Quijote, pentru că așa e în franceză, Don Quichotte, care, avertizează el, se pronunță key-SHOT, și că el a făcut asta din rațiuni pe care textul însuși le va lămuri.
Adevărul e însă că Don Quichotte sună puțin și ca Danke schön.
Scriam, când a apărut, că următorul roman al lui Rushdie va conține probabil o notă care va informa cititorii că paginile se dau de la dreapta la stânga, începând de la coperta pe care e imprimat titlul, și în sensul crescător al numerelor imprimate în colțul din dreapta sus.
Dar acum, oh, încă un Don Quijote? Ba chiar franțuzit în Quichotte! Totul, din păcate, într-o schimonoseală de literatură asamblată din rețete care nu mai funcționează. Personajul este, iarăși, un imigrant din India, ca și autorul.
Quichotte este chiar el, Rushdie, de origine indiană, imigrat în Statele Unite, și îl cheamă Ismail Smile (Smile, ni se spune, fiind doar forma americanizată a lui Ismail).
Cum am tot spus până acum, Rushdie abordase sistematic, cu nesfârșit umor în trecut, chestiunea șocului cultural, în special în Versetele Satanice. Acolo, în Versete, personajul lui indian inadaptabil ajunge în Anglia lui Thatcher a anilor 1980. Aici, în Quichotte, avem America, o Americă precum cea a lui Pynchon în Vineland.
Cum Rushdie trăiește de două decenii în Statele Unite, limba i-a devenit între timp artificial americanizată, iar personajul Quichotte conduce mașina de-a lungul și de-a latul Americii ca într-un soi de On the Road, cu scopul de a crea senzația unei derive fără scop. (Sau precum naratorul din Zen și arta întreținerii motocicletei, iar Rushdie din păcate menționează și clarifică toate acestei aluzii, precum fac cei care își explică insistent glumele în final, ca să fie siguri că tu ai înțeles.)
Quichotte e însoțit de un băiat pe care, de la prea mult privit la televizor, el îl vede în alb-negru și căruia îi dă numele de… well, Sancho. Avem apoi o mise-en-abîme cu un alt personaj din senin care este adevăratul narator, numit… Brother, care ticluiește povestea lui Quichotte și care vrea să scrie „într-o manieră cu totul diferită de cele pe care le folosise până acum”.
Nimic nu mai funcționează însă aici, nici elementele importate (iarăși) din cultura populară indiană, nici nostalgia copilăriei prin Bombay și Londra, ca în Midnight’s Children.
Ba chiar, Rushdie ajunge să recurgă la procedee grotești. În capitolul XII, cei doi călători trag la un motel în New Jersey care e ținut de… Eugen Ionescu! Sigur, Rushdie îi scrie numele (și firma hotelului) ca Jonésco, ca să-și îngăduie complezent un joc de cuvinte cu numele propriu „Jones” (??).
Personajul Jonésco din Quichotte „a părăsit România ca să scape de comunism” și locuiește acum în urbea numită Berenger, ca personajul din Rinocerii, târg ai cărui locuitori se transformă lent în „mastodonți”. Deja și până aici auto-complezența lui Rushdie era sufocantă. De aici înainte, cartea devine literalmente de necitit… și suntem acolo abia la jumătate.
Iată tot ce aveam de spus despre Quichotte al lui Rushdie și, cum zicea Lev Șestov, când scriitorul și-a omorât personajele și nu mai are nimic de spus, cel mai bine e să se oprească fără înflorituri și pretexte, chiar și în mijlocul unei fraze.
Ignorarea elementară a islamului
Pentru a încheia însă pe o cu totul altă notă: tentativa de asasinare împotriva lui Salman Rushdie a readus în atenție și ignoranța multor comentatori în presă -- ca să nu mai vorbim de publicul general -- nu doar în chestiunile literare, dar și în chestiuni elementare privind islamul.
Vedem din nou intelectuali care, scriind despre Islam, folosesc în text, ca sinonim, lumea arabă. Islamul, evident, nu este „lumea arabă”. Arabii sunt o minoritate în Islam. Turcii nu sunt arabi; afganii și iranienii nu sunt arabi; cea mai mare nație din Islam sunt indonezienii, urmați de pakistanezi, care nu sunt arabi. După Pakistan vine India în termen de importanță numerică a musulmanilor. Pe de altă parte, există milioane de arabi creștini, în Orientul apropiat și Egipt.
E limpede: câtă vreme vom confunda musulmani cu arabi vom continua să nu avem habar pe ce lume trăim. Mai ales că până și unii lideri politici fac asemenea confuzii.
Nu este însă și cazul lui Barack Obama. Faimosul lui discurs A New Beginning, ținut la Cairo în 2009 era un discurs adresat „lumii musulmane”, nu „lumii arabe", cum nu înceta Obama să repete în el: address to the Muslim world: America is not your enemy.
„The Muslim world, așadar." Căci milioane de arabi, în Liban, Israel sau Egipt sunt creștini.
Dar nu doar presa din România, sau cea est-europeană în general, sau intelectualii auto-declarați „experți”, ci și publicații occidentale dintre cele mai prestigioase, precum Le Monde, care folosește uneori expresia „lumea arabă”pentru a vorbi despre islam în general.
Asemenea confuzii din partea unei mari publicații occidentale, cum e Le Monde, care fasonează opiniile cititorilor sunt, desigur, absolut inacceptabile.
Iar confuziile terminologice sunt nesfărșite. Marele islamolog Henry Corbin se plângea, în prefața la «summa» lui în patru tomuri En islam iranien (care este tot ce s-a scris vreodată mai erudit și pătrunzător despre islamul șiit), că există intelectuali occidentali care confundă, sau folosesc alternativ, termenii de «imam» și «iman».
Cei doi termeni nu au nimic în comun, desigur. «Imam» desemnează un demnitar religios în islamul sunnit (și una din cele 12 personalități mistice ale islamului șiit), pe când «iman» termen total neînrudit cu «imam», desemnează credința. Pe soția răposatului David Bowie o cheamă Iman... nu există însă femei numite «Imam».
Și, desigur, atunci când vine vorba de Iran, Iranul șiit care e la originea acelei fatwa, poruncă religioasă, prin care se cere moartea lui Rushdie, mai trebui știut și că Iranul practică o altă religie decât lumea sunnită, decât ceilalți musulmani.
Așa că, musulman și arab nu înseamnă câtuși de puțin același lucru. Iar în loc să «scroll down» atâta și dat «share» pe Facebook la articole despre Rushdie, poate ar merita și să ne apucăm să-l citim cu adevărat.
