Linkuri accesibilitate

Securitatea și partidul


M-am ocupat îndelung de chestiuni ce țin de relația dintre ideologie și putere. Am scris despre cărți, oameni și idei, dar nu în chip abstract, ci legând aceste teme de istoria concretă. În anii ’80, am început și ținut la Europa Liberă o rubrică pe teme de istorie politică și intelectuală. Multe din acele texte le-am publicat în săptămânalul Lumea Liberă, care apărea la New York sub conducerea regretaților Dan Costescu și Cornel Dumitrescu. Așadar, am intervenit mereu în dezbaterile pe teme de mare actualitate, dar m-am menținut pe poziția pe care Raymond Aron o numea a spectatorului angajat.

Nu fac parte din niciun partid politic, nici în Statele Unite, nici în țară. Valorile mele sunt cele ale liberalismului și mă identific cu analizele totalitarismului propuse de Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Raymond Aron, Arthur Koestler, George Orwell și Leszek Kołakowski. Pe această bază, am examinat mereu și rolul poliției secrete în sistemul totalitar comunist din România.

Avalanșa de evenimente și dezvăluiri de la mijlocul anilor 2000 în România, o veritabilă Niagara a dosarelor, a readus în discuție complicata temă a relației dintre Securitate și partid. Este o chestiune despre care încă trebuie discutat. Să spunem că de la debutul său istoric, în urma loviturii de stat bolșevice din 1917, poliția secretă comunistă a fost, vorba fondatorului său, Felix Edmundovici Dzerjinski, „scutul și sabia” partidului.

Biografiile publicate ale unor călăi NKVD-iști precum Dzerjinski, Menjinski, Iagoda, Ejov și Beria dovedesc fără putință de tăgadă că aceștia l-au servit cu infinită loialitate pe liderul suprem al partidului. Tot așa cum Himmler l-a servit pe Hitler. De altfel, merită amintit că, atunci când Ribbentrop a vizitat Moscova pentru a semna infamul pact de neagresiune, în august 1939, Stalin i l-a prezentat pe Beria spunând: „El este Himmlerul meu”.

Securitatea a fost, de la înființarea ei în 1948 și până la sfârșit, o organizație teroristă și criminală. A acționat cu demonică perseverență pentru distrugerea societății civile și a oricărei forme de autonomie spirituală. A fost principalul instrument (inclusiv prin trupele de Securitate) pentru îndeplinirea planurilor de exterminism social ale partidului. În fruntea Securității s-au aflat activiști ai PCR: Teohari Georgescu, Pintilie Bodnarenko, Nikolski, Drăghici, Negrea, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Gheorghe Homoștean, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Relația dintre Securitate și Ministerul de Interne a fost una de colaborare continuă, uneori chiar la nivelul unificării celor două entități. În activitatea ei, Securitatea a pus în practică directivele partidului, inspirate de proiectul utopic al distrugerii proprietății private și al controlului total asupra societății. Era visul delirant al unei administrări și manipulări absolute. Individul trebuia anihilat. Tot ce știm astăzi despre fenomenologia delațiunii ține exact de această amoralitate funciară a sistemului comunist. Securitatea a dus la extrem disprețul comunist pentru decență și umanism.

S-a afirmat uneori, mai ales din zonele extreme cum a fost peremismul, că ar fi existat două Securități. Acest mit se îngemănează cu acela al unei pretinse rivalități în PCR între „linia națională” și cea cominternistă. Printre cei care au promovat această ficțiune a fost și Paul Niculescu-Mizil (1923–2008), fost secretar al CC, ani de zile mâna dreaptă a ultradogmaticului Leonte Răutu în fruntea Direcției de Propagandă și Cultură a PMR. Nici Mizil, nici alți promotori ai acestor legende nu se născuseră din spuma mării.

Au fost cu toții implicați în campaniile staliniste ale anilor ’50. Când Securitatea a instrumentat procesul împotriva grupului Noica, ea nu făcea decât să aplice ceea ce îi cerea partidul. Fundamentul teoretic al atacurilor împotriva intelectualilor era construit de echipa ideologică de la CC condusă de Răutu.

Tot astfel, acolo s-a urzit și planul pentru operația propagandistică care a fost documentarul securist despre atacul asupra Băncii Naționale (lucrul reiese clar și din formidabilul film al lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist). Nu neg că, după 1965, Ceaușescu a promis o raționalizare ori, mai bine spus, o moderare a acțiunilor securiste.

Dar acest lucru nu s-a tradus decât în constituirea unui climat de frică și suspiciune universală. Toată lumea bănuia pe toată lumea de delațiune. Promisiunea lui Ceaușescu, că nu vor mai avea loc abuzuri, nu era decât praf aruncat în ochi. În septembrie 1965, imediat după Congresul al IX-lea, la Facultatea de Filosofie a Universității din București avea loc o înscenare monstruoasă, în care profesori și studenți „vigilenți” au participat la ritualul conceput de Securitate împotriva a trei tineri ce se făcuseră vinovați de discuții presupus subversive...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG