Între altele, multe și mărunte, căderea comunismului a adus înmulțirea șefiilor. Toată lumea care învîrte un pix sau duce o mapă și-a luat birou, secretară și titlu, a primit șofer și s-a numit șef de ceva peste cineva. Așa a apărut șefismul.
Astfel, șeful vorbește cu „tu” în relația cu subordonații și mereu cu „să trăiți!” sau cu mai complexul „am înțeles, să trăiți!” în fața șefului de șef mai mic.
Dacă mașina nu e spălată sau dacă, Doamne ferește!, e mai mică sau mai puțin făloasă decît a altor șefi de același rang, e nevoie rapid de altă mașină. Niciodată de taxi. Atenție: adevăratul șef nu merge niciodată cu taxiul!
Înainte de ședințe, secretara trebuie să așeze pe masă un dosar perfect ordonat. După care trebuie să dea fuga să ia de la curățat costumele celui ce luptă în ședințe pentru binele comun. Costumele sînt: de iarnă, de vară, de mers la șeful de mai sus și de mers la șeful cel mai de sus.
Ziua se încheie cu o comandă bifurcată către subalterni: tu acasă, tu mai stai, tu te duci mîine la 7 și iei copiii la grădiniță. Copiii șefului, desigur. Care vor fi șefi cîndva.
