Linkuri accesibilitate

Semantica relaxării în timpul Războiului Rece


Pe parcursul Războiului Rece, și mai ales după Criza rachetelor cubaneze din octombrie 1962, politica de destindere—détente, adică cel mai ambiguu termen din vocabularul acelor timpuri, cum spunea Pierre Hassner—a fost provocată și în final declanșată de disidența crescândă din cadrul lagărului est-european, precum și de interiorizarea chestiunii drepturilor omului.

Pentru Moscova, la détente (relaxarea) era de imaginat doar în bipolaritate. Această destindere trebuia să fie „versiunea pozitivă” a Războiului Rece. Ceea ce merită amintit și dezvoltat aici este tocmai distincția dintre détente și coexistență pașnică. Al doilea concept este unul de extracție marxist-leninistă. Este la fel de vechi precum Revoluția bolșevică și a fost îmbrățișat, deși în grade diferite, de către mai toți succesorii lui Lenin: Stalin, Hrușciov, Brejnev. Merită, așadar, să arătăm rezistența unei idei care i-a supraviețuit chiar și lui Koba. Un moment grăitor s-a petrecut, de altfel, chiar în martie 1953, la funeraliile lui Stalin, atunci când Gheorghi Malenkov reafirma principiul leninist al prelungii coexistențe pașnice dintre cele două „lagăre”. Așa cum spunea un autor, esența coexistenței pașnice este chiar natura ei revoluționară și agresivă, angajamentul ei de partea victoriei finale prin orice mijloace dictate de circumstanțe.

Din punctul de vedere al Kremlinului, „coexistența pașnică” era adevărata doctrină pentru că ea corespundea unei teorii generale, unei viziuni globale a relațiilor internaționale dintre statele capitaliste și cele socialiste. Aici, ca în atâtea alte cazuri, dogma lua fața realității. Premisele coexistenței își aveau rădăcinile în leninism. Această stare de fapt a devenit la un moment dat măr al discordiei între Mao și Nikita Hrușciov. Declarația românească din 1964 susținea mai degrabă viziunea sovietică și nu afirmațiile belicoase ale lui Mao despre imperialismul american ca „tigru de hârtie”.

Avem apoi de-a face cu formularea teoriei „celor două lagăre”, conform căreia lumea este ireductibil și ireversibil divizată, iar reconcilierea dintre capitalism și socialism este în mod esențial incompatibilă cu principiile filosofice ale materialismului dialectic. Prin urmare, doctrina „coexistenței pașnice” apare ca o luptă permanentă împotriva imperialismului și o strategie politică de lungă durată prin care se urmărește triumful marxism-leninismului pretutindeni. În ochii multor teoreticieni sovietici, era importantă distincția dintre formele „pure” și „impure” de coexistență.

Pe de altă parte, această détente sau relaxare presupune o „stare de spirit” care nu exclude negocierile, moderația și chiar cooperarea într-un număr de domenii politice, economice și militare. În realitate, relaxarea a fost larg privită ca „sfârșitul Războiului Rece sau, cel puțin, ca o fază substanțial temperată a lui” (Charles Gati). Opusă tensiunilor care au prevalat între Est și Vest la apogeul anilor Războiului Rece, 1947–1962, relaxarea viza reducerea tensiunilor prin dialog. Dacă acea „coexistență pașnică” era o strategie, relaxarea era o tactică. Ca rezultat pozitiv al Războiului Rece, relaxarea nu avea nimic de-a face cu pacea. Era o stare de nonbeligeranță sau de „pace forțată”, derivată din încleștarea nucleară dintre cele două superputeri. Ambiguitatea structurală a coexistenței pașnice și ambiguitatea fundamentală a relațiilor diplomatice ale Uniunii Sovietice cu Occidentul trebuie analizate atent mai ales după 1969.

Diplomația marxist-leninistă s-a bazat la rându-i pe principiul luptei de clasă, doar că la scară globală. Este parte din motivul pentru care „internaționalismul proletar” și „solidaritatea internaționalistă, fraternă și voluntară” au reprezentat principala preocupare de viziune externă a fiecărui stat socialist. Concepută ca o formă particulară a luptei de clasă, coexistența pașnică servea mesianismul și scopurile globale ale Uniunii Sovietice. Principiul coexistenței pașnice a fost menționat în mod expres în programul PCUS și în Constituția lui Brejnev din 1977 (articolul 28).

Permanența factorului ideologic nu trebuie subestimată atunci când vine vorba de comportamentul extern al liderilor sovietici. În acest sens, este suficient să cităm din discursul lui Leonid Brejnev la al XXV-lea Congres al PCUS din februarie–martie 1976: „Relaxarea nu trebuie și nu poate aboli sau modifica principiul luptei de clasă... Una din premisele relaxării este stricta observare a principiului non-intervenției în afacerile interne ale altor state și respectarea independenței și suveranității lor. Nu ascundem faptul că vedem în relaxare calea către crearea unor condiții mai favorabile pentru dezvoltarea pașnică a regimurilor comuniste și socialiste”.

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG