O evocare despre 11 septembrie 2001 de Eleni Spetkov, cetățeană SUA, originară din România.
Deși n-am reușit niciodată, copil fiind, să-mi alcătuiesc o reprezentare clară a orașului New York, care însemnase atât de mult pentru mine și de care fusesem ruptă atât de curând, îi atribui o aură de risipă.
Trebuie că ți se risipește un dram de naivitate când asiști, constrâns, de la fereastra școlii tale, la un act de terorism.
11 septembrie a fost un eveniment de dimensiuni istorice, o cezură, un sfârşit de eră. Pentru mine, pentru Vanessa, Valerie și Abdul, a însemnat considerabil mai mult.
Desigur, acesta este un mod figurativ de a vorbi despre ceea ce nu se poate menționa.
Ceea ce nu se poate menționa sunt zumzetul camioanelor frigorifice, piramidele cu morți, pulberea de dimensiuni arhitectonice care a asfixiat pietoni, turiști și copii aflați la zece, chiar și douăzeci de străzi distanță. Mirosul de carne pârjolită care se îndrepta spre marginile insulei, strecurându-se-n clădirea școlii noastre prin ferestrele deschise. Și bucățile de carne. Ciozvârtele. Frânturi cărbunoase care, cu câteva ore în urmă, alcătuiau un bărbat, sau o femeie - era imposibil de spus, decât dacă nu cumva erau prea înguste, și atunci înțelegeai că aparțineau unui copil. Căci în acea zi fatidică de marți WTC găzduia “Bring-Your-Kids-To-Work-Day” și mulți părinți s-au conformat. Aceasta ar fi povestea șocantei fotografii înfățișând o femeie plonjând către ciment, de la etajul 96, ținându-și strânși la piept băiețelul și fetița. Poate că nici unul dintre noi, captivi în păienjenișul șovăirilor cotidiene, nu va cunoaște vreodată exasperarea unei asemenea decizii.
Fiindcă 11 septembrie așa a și fost. Lipsit de conotații politice. America is under attack! Un bullshit total. Nu despre America sau americani era vorba, câtuși de puțin. În vălmășagul dezastrului, oamenii și națiunile recapitulează totul. Așa e de când lumea. Însă dezastrul dă naștere și la incertitudini, nu doar la acțiuni politice concertate. În proximitatea lui, granițele dintre oameni dispar. Fiecare își trăiește propria imobilitate.
De la fereastra școlii P.S. 88, incertitudinea și imobilitatea erau cu atât mai apropiate. Eram suficient de expuși vizual - grație East River-ului care mai despărțea orizontul școlar de atentat - cât să nu uităm vreodată imaginile acelei ore. Mica noastră gașcă de puști privea în plină desfășurare un spectacol al morții, cu toate actele în regulă. Nu a existat nimic politic în miezul acelor clipe. Era o incursiune personală într-o lume crudă și reală, străină nouă până atunci.
În haosul firesc, mai rețin niște vorbe. Întrebarea prietenei mele Valerie, mai fricoasă și fragilă de fel:
- Ce se întâmplă?
- Nu știu, dar nu-i de bine.
- Ce se întâmplă?! Ce se întâmplă?!
Nu mai știu ce mi-a determinat răspunsul, sau de ce o consolare atât de glacială avea atât de mult sens în mintea mea de 8 ani, dar a venit peste mine ca o voce precoce și impersonală.
- Uite, Valerie, probabil că o să murim.
Începuse să plângă, făcând ochii mari, ca și cum mă cunoștea pentru prima dată. Inutil să mai spun că știam că nu urma să murim. Acest fapt nu făcea enunțul meu mai puțin adevărat.
11 septembrie pentru mine, pentru Valerie, Vanessa și Abdul a marcat moartea lucrurilor simple.
O cezură.
Sfârșitul unei ere.
