Se împlinesc astăzi 66 de ani de la moartea lui Iosif Stalin. Pentru mulți, poate un fapt ce ține deja mai mult de erudiția istoricilor, în condițiile unei apatii și indiferențe tot mai pronunțate față de teroarea stalinistă. Pe de altă parte, însă, numărul celora care deplâng decesul din această zi, la 1953, sau care regăsesc scuze pentru crimele ce-au curmat sau mutilat milioane de vieți, dar și inspirație pentru proiectele lor politice este în scădere oare? O convorbire la această temă cu istoricul Sergiu Musteață.
Europa Liberă: Se împlinesc astăzi 66 de ani de când a murit Iosif Stalin. Nu mai țin minte cine spunea că, de fapt, „țarul roșu”, cum era supranumit Stalin, nu a murit atunci, la 1953, în vila sa de la Kunțevo, ci „s-a dizolvat în viitor”. Cum ați explica Dvs. faptul că, pe de o parte, ar exista acum un fel de tăcere, de indiferență emoțională față de ororile perioadei staliniste, iar pe de alta – o tendință de reconsiderare a ceea a fost Stalin, mai mult – de găsire a scuzelor, justificării crimelor comise în perioada respectivă?
Sergiu Musteață: „Aveți dreptate. Fenomenul acesta este unul straniu. Tăcerea se explică prin frica care a fost impusă în perioada regimului Stalin și ceea ce a urmat după, lucru care se observă și în Republica Moldova. Oamenii, mă rog, succesorii acelor timpuri nu prea cu plăcere își amintesc cum a fost și ce a fost, cu excepția, probabil, a unor veterani de război care totuși l-au proslăvit pe Stalin, fiind liderul nu numai al țării, dar și al acestui, în sensul de combatere a războiului, lupta împotriva nazismului și fascismului. Ei, cumva, l-au proslăvit și a rămas în memoria lor, într-adevăr, ca un lider, dar per total societatea sovietică postbelică a rămas înfricoșată de ceea ce a fost în perioada anilor ‘30, ce a fost în război și ce a urmat după, mai ales dacă ne referim la situația de la noi, fie că a urmat o foamete organizată, fie că au urmat deportările, care și mai mult au înspăimântat populația locală și acele elemente de rezistență care mai existau.
Iar la capitolul reabilitare, bineînțeles că vine în primul rând din zona politicului și Rusia în încercarea ei de a-și construi o imagine a unei supraputeri, așa cum a fost Uniunea Sovietică și Rusia ca succesor a Uniunii Sovietice sigur că încearcă să-și reabiliteze pozițiile pe glob. A apelat la memoria colectivă, a apelat la ecoul celui de-al Doilea Război Mondial și faptul că Uniunea Sovietică a contribuit cel mai mult la obținerea victoriei, iată în acest context se încadrează și apelul la readucerea lui Stalin ca lider mondial și afirmațiile lui Putin, care a spus că a fost unul din cei mai buni manageri ai sec. XX, sigur că alimentează această tendință de a-l readuce, reabilita și observăm că în Rusia se mai plasează și monumente, deci nu se reabilitează, dar din nou se construiesc. Și probabil acest discurs vine din zona politicului în tendința de a demonstra că Rusia este puternică.
La noi mai puțin probabil reabilitarea lui, mai apare în discurs pe ici-colea, dar nu chiar ca în Rusia, însă oricum rămânem într-o zonă puternic dominată de memoria acelor timpuri, memoria impactului politicilor duse de Stalin.
Nu a murit imediat în ’53, e adevărat. Atunci când s-a anunțat oficial moartea lui Stalin, practic la majoritatea nu le venea să creadă, deoarece îl considerau veșnic și atunci când ziarele au publicat, într-adevăr, a fost un șoc pentru marea majoritate a cetățenilor Uniunii Sovietice. Din amintiri, din publicații putem observa că a plâns toată țara, chiar și din Occident au fost ecouri, deci nu le venea să creadă că a murit, dar moartea a fost, s-au scris foarte multe despre moartea și modul în care el a murit la o vârstă, mă rog, înaintată, dar paranoia l-a făcut ca să cedeze și alcoolul de care era dominat și fumatul, și alte chestiuni care erau în jurul lui.
Și bineînțeles că moartea aceasta a fost acceptată treptat și mai ales după acel raport al lui Hrușciov, care a condamnat și a încercat să dea toată vina de cele întâmplate în anii ‘30, ’40, ’50 pe seama lui Stalin și încercând să demaște acest cult al lui Stalin, probabil în perspectiva construcției unei alte Uniuni Sovietice, ceea ce nu au reușit prea mult, deoarece elita, practic, a rămas cea veche și același Hrușciov a fost implicat în terorile din perioada lui Stalin, doar că așa cum a procedat Stalin în anii ’30-’40, încercând să dea vina pe alții, pe Ejov sau pe alții care au fost executorii lui, deși el a semnat toate actele, cam același lucru s-a întâmplat și imediat după moartea lui Stalin, când Hrușciov și aliații săi au încercat să dea vina pe Stalin și mai apoi pe Beria.”
Europa Liberă: Stalinismul, dle Musteață, este un subiect de dezbatere publică mereu în fostele republici sovietice, așa cum e Moldova. Cercetătorii au remarcat, între altele, că de regulă aceste foste republici sovietice se consideră mai degrabă victime decât agenți ai terorii, mereu privirile acuzatoare parcă se îndreaptă spre Rusia. Dar ticăloși, torționari au existat pretutindeni, nu numai în Rusia. Nu credeți că o asemenea abordare arată totuși mai degrabă a scuză pentru inexistența unor eforturi de destalinizare, ca să zicem așa, la nivel local?
Sergiu Musteață: „Dacă e să vorbim de Republica Moldova, sigur că încercarea de a condamna crimele comise de regimul comunist a condus spre această linie de destalinizare și încercarea de a plasa responsabilitatea și vina doar pe spatele lui Stalin și al anturajului său.”
Europa Liberă: Suficient de fermă, iată, această linie de destalinizare?
Sergiu Musteață: „Ceea ce nu este atât de corect, deoarece regimul sovietic a fost mult mai durabil și s-au implicat, așa cum ați spus și Dvs., nu doar Stalin și anturajul său. Au avut agenți locali, au avut executori locali în fiecare republică. Majoritatea bineînțeles că veniți din afară, pe care i-au adus odată cu instalarea puterii sovietice în viitoarele republici unionale.
Același lucru s-a întâmplat și în RSSM, dar bineînțeles că s-au implicat și dintre cei locali, dacă vorbim de oamenii care au fost stabiliți în funcții responsabile la primării sau la comitetele de partid raionale. Și atunci, dacă amintim foametea și deportările din RSSM, ne dăm bine seama că o mare contribuție au avut și cei localnici, fie că s-au răzbunat pe vecinii lor, fie că au vrut să arate cât sunt de buni executori și responsabili față de partid și față de organele KGB și atunci s-au suplimentat listele, s-au schimbat listele.
Deci, sigur că au existat și torționari locali, însă fiind o zonă foarte sensibilă, o zonă foarte delicată, urmașii acestora bineînțeles că se opun sau cei care au rămas la putere după dizolvarea Uniunii Sovietice s-au opus pentru a deschide arhivele, pentru a discuta deschis despre crimele regimului comunist. Și atunci în Republica Moldova, dacă vă amintiți acel decret din 2010 și crearea Comisiei de condamnare a crimelor, pe atunci și Partidul Comuniștilor încerca să spună că ei au condamnat stalinismul. Însă v-am spus că este doar o mică secvență din istoria Uniunii și regimul comunist trebuie abordat în complexitatea lui și discutat impactul sub toate aspectele.”
Europa Liberă: Înainte, cum spuneați, se justifica sau explica evitarea unor dezbateri mai profunde a represiunii staliniste, comuniste în general prin faptul că foștii comuniști reconvertiți, reinstalați în poziții de conducere au avut deplinul interes să fie așa, ca să nu se vadă compromiși ca agenți fervenți ai reformelor... Acum însă, dle Musteață, cu o clasă politică considerabil întinerită totuși, ce explicații ar mai fi pentru dacă nu descurajarea, cel puțin lipsa de interes pentru o dezbatere mai profundă a ceea ce s-a întâmplat, ca să știe și generația tânără?
Sergiu Musteață: „Aveți dreptate. Deci, în mod firesc ar fi timpul și cazul nu numai ca să discutăm mai deschis, dar să fie o condamnare a ceea ce au însemnat ororile acestui regim și în general abordarea în complexitate a ceea ce s-a întâmplat în secolul XX.
Însă societatea moldovenească în general cumva nu dorește acest lucru, o parte a ei rămâne înfricoșată, alta rămâne dominată de nostalgia sovietică și de faptul că regimul sovietic a fost unul pașnic, înfloritor și a adus fericirea pe pământ și acest discurs alimentat în continuare le convine partidelor de stânga, de aceea nici nu se dorește prea mult să se discute la acest capitol și în general istoriile tragice sunt mai puțin plăcute și lumea nu prea dorește să discute despre victime, deși trebuie să înțelegem că istoria trebuie abordată din toate perspectivele, așa cum este cotidianul în prezent, cu de toate – și bune, și rele, și plăcute și neplăcute – același lucru trebuie să discutăm și despre trecut, cum a fost și de ce s-a întâmplat așa, unde am ajuns și de ce s-au produs atât de multe victime.
Dacă ne uităm, nici istoricii ruși până la urmă nu ajung la o cifră a victimelor, a ceea ce a însemnat regimul stalinist. Și ne dăm bine seama că sunt foarte multe file ascunse, sunt
După atâția ani, după atâtea etape deja, noi încă rămânem cumva înfricoșați de a discuta despre ceea ce s-a întâmplat în anii ‘40, ‘50...
multe documente sau arhive care nu s-au deschis până la capăt și noi suntem în această zonă. Deci, arhiva, fosta arhivă a KGB-ului până în prezent rămâne a fi secretizată, s-a deschis parțial, s-au transferat niște dosare de la acest depozit special la Arhiva Națională, dar nu mai mult. Deci și după atâția ani, după atâtea etape deja, noi încă rămânem cumva înfricoșați de a discuta despre ceea ce s-a întâmplat în anii ‘40, ‘50, ‘60 ș.a.m.d.”
Europa Liberă: Dle Musteață, vă mulțumim foarte mult.
