Linkuri accesibilitate

Sertarele Virginiei Woolf...


Sertarele Virginiei Woolf...

Virginia Woolf (n. 25 ianuarie 1882–d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare majoră. A fost și o scriitoare ale cărei decizii estetice erau politice, ale cărei ficțiune și critică literară trebuie înțelese în strânsă conexiune. A fost, în fine, o scriitoare care a dorit să schimbe nu doar forma ficțiunii moderne, ci și forma lumii moderne.

Poate ideologia politică să influențeze forma și conținutul ficțiunii literare? Și dacă da, cum? Acestea au fost doar câteva din întrebările care au preocupat-o pe Woolf, în primul rând prin manifestarea lor în relațiile de putere dintre bărbați și femei. Modul în care a gândit aceste relații i-a influențat ficțiunea în același fel în care ideologia modelează ficțiunea.

Virginia Woolf a lăsat posterității și mii de scrisori geniale, jurnale abundente și revelatoare, schițe autobiografice, care invită toate la o cercetare dezinhibată a vieții scriitoarei. Din acest punct de vedere, a fost permanent „iscodită” de către interpreți în căutarea unor indicii care să deslușească adevărurile abia deslușite ale vieții ei. Și, într-adevăr, a existat mult teren de explorat, de la molestarea timpurie de către ambii ei frați vitregi, la o căsătorie rece din punct de vedere sexual sau la o pasionată aventură lesbiană. Într-adevăr, existența ei brăzdată de anxietăți, suferință și psihoză, se citește, mai degrabă, ca istoria unui caz psihiatric.

Există și dovezi consistente că viața adultă a Virginiei Woolf a fost îmbibată în psihanaliză. Hogarth Press, editura pe care a înființat-o în 1917 alături de soțul ei, Leonard Woolf, numită după casa lor din Richmond, i-a publicat pe Sigmund Freud și alți psihanaliști importanți. În special în anii 1930, s-a apropiat ea însăși de Freud și a găsit atrăgător pesimismul acestuia în legătură cu natura umană.

Chiar și așa, Virginia Woolf a știut mereu că este o ființă schimbătoare precum vremea britanică. A vibrat mereu la stimuli dincolo de sensibilitatea normală, dar a detestat să fie identificată drept „un caz”. A dorit să fie cunoscută, în primul și în primul rând, ca scriitoare. Deși cuplul Woolf a consultat mulți specialiști pe parcursul lungilor ei suferințe, ideea de a fi supusă unei evaluări psihanalitice formale i-a repugnat. Până la urmă, era prea vulnerabilă, prea mult expusă episoadelor maniaco-depresive pentru a lua loc, în siguranță, pe canapeaua terapeutică.

Pe de altă parte, biografii trebuie să aibă dovezi solide înainte de a îndrăzni să construiască explicații convingătoare despre viețile intime ale subiecților lor. Și chiar și atunci când au aceste date, trebuie încă să admită că interpretarea psihanalitică rămâne esențialmente problematică. Este un reducționism care leagă viața interioară a subiectului de opera publicată doar pentru a deveni un fel de simptom sublimat. Așa cum faimos scria Freud în eseul său despre Leonardo da Vinci, pe care îl și admira enorm, „nu există nimeni într-atât de măreț încât să-i fie rușine să fie supus legilor care guvernează activitatea normală și patologică”. Până și Leonardo era doar un om, cum la fel era și Virginia Woolf. Dar Freud nu a crezut nicio clipă că înțelegerea analitică a copilăriei lui Leonardo, spre exemplu, poate explica geniul său sau îi poate diminua din realizări.

Atenția psihanalitică cu care varii hermeneuți au privit spre viața Virginiei Woolf nu a fost însă o preocupare neapărat trivială sau o invazie nerușinată a vieții private. A declarat ea însăși, la un moment dat, că, pentru moderni, „punctul de interes se află cel mai probabil în locurile obscure ale psihologiei”. Tot ea ne-a spus că familia i-a inspirat unele din mirajele literare și câteva trăsături ale personajelor sale. Altfel spus, că a dorit-o sau nu, viața i-a invadat opera. Pe la mijlocul carierei, scria în jurnalul ei că era obsedată într-un mod nesănătos de ambii părinți și că „a scrie despre ei a fost un act necesar”.

Deși o operă de artă sau una literară ar trebui lăsate să existe autonom, bazat pe propriile merite, originea lor în psihicul creatorului nu este complet irelevantă. Nemulțumirea unui vorbitor neidentificat din ultimul roman al Virginiei Woolf, Între acte (Between the Acts), scris în 1941, trimite—cum altfel—la eterna problemă freudiană: „Did she mean, so to speak, something hidden, the unconscious as they call it? But why always drag in sex... It’s true, there’s a sense in which we all, I admit, are savages still”.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG