Linkuri accesibilitate

Sesiunea din toamnă e pentru corigenți


Numai vorbe de dragoste se schimbă peste mesele verzi de negocieri politice preelectorale. Sau, mai degrabă, prin culisele eroticii politice: ba că, speriați de alegeri și, mai ales de sondajele de opinie interne, unii ar vrea să părăsească orgiile partidului pentru că nu mai pot juca rol de dominatrix, ba că nu știu ce lider vânează capetele seci ale adversarilor folosind în diferite moduri morcovii dosarelor penale.

Umblă tot soiul de bârfe despre iubiri secrete și interzise între clanuri care până acum își prețuiau reciproc mai mult scalpul decât creierul. Se spune (și se neagă) că PSD-istul din fruntea Iașiului ar putea fi oferta electorală a PNL la alegerile locale. Ar fi o iubire secretă și mistuitoare între grangurii locali plasați de-a dreapta și de-a stânga peluzei din fața primăriei. Sau că la Primăria Bucureștiului confuzia dintre candidații opoziției ar fi intenționată, pentru a păstra covorul roșu neșifonat pentru Gabriela Firea. Povești de tabloid politic care plasează mereu în rolul masculin (chiar dacă neîngrijit, descheiat la nasturii nepotriviți, mirosind a rachiu) partidul lui Marcel Ciolacu. Nicio orgie politică fără urmașii lui Iliescu. Toate formulele de colaborare (secrete, ipotetice sau date ca sigure, dar „pe surse”) includ PSD care, cel puțin în legendele politicii, pare în continuare pe caii cei mari și albi ai prinților salvatori. Uneori menaje tradiționale, alteori menajerii à trois. Puține lucruri se întâmplă pe sau sub scena politică fără ca eroii să nu stea cu ochii pe partidul lui Ciolacu. Așadar, indiferent de iubire, sinceră sau păcătoasă, secretă sau trădătoare, ea e în sufletele tuturor.

Toată lumea e fericită până la adânci bătrâneți


Ai zice că asistăm la un reality show plasat pe Insula Iubirii. Fiecare câștigă premiul cel mare. Spectatorii, de pildă, se distrează pentru că se pare că distracția secretă în sânge cea mai periculoasă endorfină, lehamitea. Uneori, ca în filmele horror, se mai și sperie că li se ia pensia sau asigurarea aceea de sănătate care-ți permite să nu mai mori singur, ci în sălile de așteptare de la urgență, batjocorit de personalul plictisit. În fine, se mai pun 10 lei la pensie și toată lumea e fericită până la adânci bătrâneți (nu prea adânci totuși, că bugetul e redus). Dar și eroii se distrează nevoie-mare răsturnându-se și zvârcolindu-se în călușei sau în montagne russe, unde accelerația preelectorală le dă o senzație amestecată de plin și gol în stomac. Căci pentru unii plecările sau venirile intempestive în partid nu sunt pricinuite de cine știe ce turism pervers care-i face incapabili să fie statornici în iubirea doctrinară, ci de un reflex vital de supraviețuire care îi cuprinde ca mareea neagră, odată la patru ani.

Doctrina nu doare


Dar traseismul politic nu este o boală ale cărei ponoase să le tragă fiecare după cum îi e tăria de caracter, ci a devenit o boală de grup. Uneori, avem de-a face cu un întreg partid care trebuie să supună la vot ce culoar doctrinar să acopere. Acum zece ani, partidul lui Emil Boc a făcut safteaua stabilind prin vot că e mai bine să fie partid de centru-dreapta decât de stânga. A fost o operațiune de schimbare de sex politic făcută pe viu, fără țipete, văicăreli sau strâmbături, semn că doctrina nu doare. Decizia făcea mai puțin neconfortabilă așteptarea sub balconul Partidului Popular European unde accesul ar fi fost mai simplu dinspre dreapta politică. Astfel că Partidul Democrat al lui Băsescu, un șpriț de criptocomunism dres cu ceva dampf de parfum de trandafiri, a devenit partidul la care dezertorii din Partidul Liberal Democrat al lui Stoica și Stolojan puteau să adere fără să-și luxeze doctrina, devenind partidul prezidențial, nava amiral a căpitanului Băsescu. A fost nevoie de multe alte trădări pentru a dilua și ce mai rămăsese din Partidul liberal istoric refăcut de Câmpeanu.

Nu se știe dacă referendumul intern de acum din Uniunea Salvați România, acela prin care partidul (?) și-a propus să stabilească culorile doctrinare de pe tricourile electorale, are legătură cu faptul că partidul prezidențial, adică PNL, pretinde că ocupă și el același petec de centru-dreapta al preferințelor generale. Oricum, unor partide care nu au emis niciun text doctrinar, care nu au nici măcar un oficios (nu ne referim la presa independentă cumpărată pe sub mână), unde să fie expuse punctele de vedere negru pe alb, să se vadă unitatea și continuitatea de gândire, nu le poate fi greu să spună că sunt ceea ce ar vrea să fie, că de-aia s-a umplut țara de Napoleoni și Brâncuși. Desigur, dacă ar fi să facem un efort de fantezie, ar trebui să ne imaginăm care a fost procesul mintal al celor care au votat, cu un procent surprinzător de mare într-un partid considerat de stânga (unii spun de-a dreptul marxist ai cărui membri gânditori cred că proprietatea e un moft), pentru plasarea de-a dreapta politicii. Cea mai bună muză va fi fost, probabil, tot reflexul supraviețuirii. Oricum, USR nu s-a remarcat prin gândire teoretică și nici prin sinteze doctrinare, ci doar prin terorismul blând al happening-ului și flash mob-ului, prin pisici turbate și leșuri contaminate aruncate peste metereze și, în special, prin considerabilul efort depus în bulele de socializare pentru a-și compromite adversarii. Cum nu s-a inventat încă o doctrină politică a (inter)networking-ului (dacă nu punem la socoteală manualele de etologie), putem să admitem că există încă diferențe între teoria și practica politică a partidului. Oricum, știm de pe vremea centralismului democratic că revoluționarii de profesie pot fi oricând orice le permite anarhia pe care o provoacă să fie.

Știu cu toții că totul se duce de râpă, implacabil, conform planului


Pe culoarul de centru-dreapta e bătaie că și bazinul electoral are resurse limitate. Oricum, uneori te întrebi dacă nu cumva hărțuielile mai mici sau mai mari din ultima vreme nu sunt decât semnul unei iubiri în care iubiții nu au găsit încă inelele potrivite. S-a văzut la audierile candidaților de miniștri unde reprezentanții USR păreau să găsească chiar mai multe cusururi ofertei PNL decât adversarii lor de moarte politică din PSD. Ca să se încadreze în programul declanșării anticipatelor, guvernul ar trebui votat (și respins) pe 24 februarie. Toată această rutină solemnă și ușor analfabetă a controverselor din comisii (spectacol uman prezentat până la saturație pe diverse canale de știri, mai mult sau mai puțin salubre) nu are alt rost decât a bifa încă o contorsiune în spectacolul cu figuri obligatorii care este dizolvarea Parlamentului și convocarea alegerilor anticipate. Știu cu toții că totul se duce de râpă, implacabil, conform planului. Unii aplaudă această violare repetată a bunului simț și această maimuțăreală a democrației: ce e rău? Se urmează toți pașii conform Constituției. Dar nu așa s-a întâmplat și în 2012 când USL pretindea că totul este în limitele legii, e drept la margine, forțându-i granițele, dar conform literei textului fundamental? În comisiile parlamentare bate același dor de ducă: miniștrii au fost invalidați în cea mai mare parte de așa-zișii specialiști de partid, au fost ironizați, intimidați și chiar insultați în numele examinării atente a ofertei de guvernare care cam pare să se fi fezandat.

Te întrebi de ce ar fi mai important pentru PNL să forțeze căderea guvernului și tot ce decurge din aceasta? De ce ar vrea alegeri anticipate neapărat „cândva între 14 mai și 28 iunie”? Că de ce ar vrea ca alegerile locale să aibă loc în același timp cu cele generale e de înțeles (oamenii tind să voteze la fel chiar dacă mizele sunt diferite).


PNL nu e obișnuit cu lipsa de oxigen a piscului de popularitate unde-l plasează sondajele de opinie și are mintea neclară. Își scuză guvernarea neclară, câlțoasă, plină de scame și de răzgândeli prin caracterul temporar și provizoriu al echipei de miniștri. A vrut, desigur, guvernarea, că de aceea a introdus moțiunea de cenzură care a dat-o jos pe Viorica Dăncilă, dar nu vrea să conducă doar un semestru, ci un mandat sau, mă rog, pe termen nedefinit. A vrut să guverneze acum pentru a fi demis. Aceste câteva luni de guvernare au fost doar timpul acordat vocalizelor împotriva PSD, cât să-și încălzească ei și susținătorii lor (bloggeri, influenceri, împătimiți ai rețelelor de socializare) vocile pentru cântecele de triumf și petrecere de după aceea. Numai că PNL nu e sigur că mai dansează la vară. Instinctul de supraviețuire îi spune că promisa creștere a pensiilor va fi un eșec care se va adăuga altor cheltuieli sociale făcute sau promise (gratuități, alocații crescute, pensii revizuite etc.) în pofida faptului că a acuzat frecvent PSD-ul de populism. Are examene grele în sesiunea din toamnă și știe că iubirea de care pare să se bucure acum (în fapt, disprețul rezidual, inerțial pe care-l resimte electoratul față de PSD). Or, alegerile în pragul de jos al verii îl ajută să nu dea de pragul de sus: acum poate spera ca susținerea populară să-i dea puterea să ia singur puterea, chiar dacă, la câți traseiști a primit din toate zonele politicii, a ajuns să aibă probleme de personalitate și să nu știe ce rezultat ar avea un eventual referendum intern pe tema doctrinei în PNL. Poate că așa stau lucrurile când vrei să joci toate rolurile: și pe cel de june prim, și pe cel de primadonă. Ai disocieri de personalitate și depinde de interlocutor cum sună discursul: de stânga, adică plin de promisiuni și tromboane împrumutate de la PSD, sau de dreapta, cinic și triumfalist.

XS
SM
MD
LG