El Greco (sau Domênikos Theotokópoulos) s-a născut în 1541 în Heraklion, pe atunci sub Republica Venețiană, și a murit în Toledo, Spania, pe 7 aprilie 1614. Primii ani și i-a petrecut într-o atmosferă marcată de bilingvism, la confluența dintre Orient și Occident. Se știe despre el că n-a fost niciodată vreun „madonnero”, chiar dacă a frecventat cele mai înfloritoare ateliere de pe insula grecească.Acolo și-a cultivat și stilul și s-a familiarizat cu tehnicile prin care a ajuns la arta Renașterii și manierism.
Nu se cunoaște însă prea mult despre educația timpurie în portul natal, cu excepția faptului evident de a se fi instruit în arta bizantină. Acest bizantinism al picturilor sale timpurii nu avea să fie abandonat nici măcar la apogeul carierei. Părăsind pe atunci colonia italiană numită Creta, a ajuns în „metropola” venețiană în 1567. Următorul deceniu avea să însemne o perioadă intensă de studiu pe tărâm italian.
Fascinat de Tițian (al cărui discipol a și fost), Jacopo Bassano sau Paolo Veronese, El Greco și-a petrecut primii trei ani și jumătate în orașul lagunelor. Din Școala Venețiană, cel care l-a influențat cel mai tare a fost Tintoretto, despre a cărui Crucificare avea să spună că „este cea mai remarcabilă pictură care există astăzi în lume”. Restul anilor săi italieni aveau să-l găsească la Roma, acolo unde a intrat în contact cu intelighenția din jurul cardinalului diplomat Alessandro Farnese.
Se prea poate ca mutarea lui El Greco în Spania, la Toledo, în 1577, să fi fost provocată de dorința de a decora pereții nou-clăditei mănăstiri El Escorial, palatul lui Filip al II-lea de lângă Madrid. Alegoria Sfintei Ligi a reprezentat una din primele ocazii de a-l impresiona pe regele spaniol. În orice caz, această lucrare, la fel ca alte câteva aparținând perioadei spaniole timpurii, ne arată cum El Greco a continuat să folosească surse de inspirație italiene și bizantine.
Încă din prima sa zi în Toledo, grecul a avut senzația consacrării de care se bucură marii pictori; oricum, ceva de care n-avusese parte în Italia. Regele i-a solicitat aproape imediat tablouri imense. Inevitabilele conflicte cu clericii locali nu au fost altceva decât parte din condiția comună a artistului în acele timpuri.
Poate că El Greco nu s-a simțit spaniol (a continuat să citească în greacă și italiană până la sfârșitul vieții), însă spaniolii l-au privit cu siguranță ca pe un conațional. Dacă în poezie l-au numit „ilustrul grec”, a fost și pentru că, în acea etapă a Renașterii, a fi din Arcadia sau din Creta nu însemna puțin lucru. Spaniolii au plătit bani grei pentru pânzele sale și le-au păstrat în biserici, muzee și palate până în zilele noastre.
Nu putem decât să ne întrebăm câte alte țări (regate sau imperii) ar fi păstrat acele tablouri ale lui El Greco, pe altarele lor, în perioada barocă și neoclasică. Cum altfel am putea explica faptul că măicuțele, preoții și chiar țăranii îngenuncheau deopotrivă în fața figurilor spectrale ale lui El Greco. Fără a purta în ele niciun fel de tradiție și fără a anunța vreun „miracol”, tablourile lui n-au făcut decât să exprime sufletul spaniol.
El Greco a sosit în Spania doar cu pensulele sale - adică, un pictor cu pregătire, încă nu un artist...
De cealaltă parte, El Greco a sosit în Spania doar cu pensulele sale - adică, un pictor cu pregătire, încă nu un artist. Aici, pe tărâm iberic, a devenit el, de fapt, marele om. Asemeni lui Cervantes, și-a construit o realitate doar a lui, în care posibilitățile au fost nelimitate. Ceea ce caracterizează până la urmă arta lui El Greco este tocmai perfecta conștiință a eșecului formelor aristotelice. Nu formele alcătuiesc sufletul, ci invers. El Greco nu s-a oprit niciodată la tipul convențional.
A luat aceste forme și le-a distorsionat, colorat și înfățișat după cum i-a dictat imaginația. Sunt doar câteva din motivele care aveau să-l transforme pe El Greco, peste secole, într-un fel de semizeu al școlilor de artă. Cu mai bine de patru sute de ani în urmă, el a trăit viața pe care a trăit-o și descris-o Proust. La fel ca pentru grec, și pentru scriitorul francez distorsiunea și interpretarea nu mai sunt licențe ale artei, ci pur și simplu expresii ale adevărului. Pentru Proust, la fel ca pentru El Greco, toate lucrurile au avut cel puțin două realități (sau posibilități).
Această abordare generală a universului a fost resimțită foarte profund în Spania lui Filip al II-lea și a Sfântului Ioan al Crucii. Cărțile despre mistici erau atât de multe în Spania secolului XVI încât a fost nevoie de noi vocabulare pentru neofiți. Într-un anumit sens, fiecare cuvânt al acelor „tehnicieni ai irealului” explică picturile lui El Greco. Există în aceste glosare cuvinte pentru viziuni, contacte sau auzirea unor lucruri care scapă simțurilor comune. Este și motivul pentru care absolut nimeni din Spania nu a avut vreo obiecție față de fosforescența ciudată, față de fâșiile de nori care se sparg mereu într-o altă lume, distensia corpurilor, figurile emaciate ori fantomaticele mâini din pânzele pictorului cretan.
Poate că atunci când a ajuns la Toledo, El Greco știa deja tot ce trebuie știut despre pictură, însă a fost peninsula iberică cea care i-a produs metamorfoza finală, transformându-l dintr-un pictor venețian de mâna a doua într-unul din cei mai mari maeștri pe care i-au avut Spania și, de ce nu, omenirea.Vederea sa asupra Toledo-ului rămâne unul din cele mai evocative peisaje pictate vreodată. Și aici, la fel ca în celelalte tablouri, abordarea arbitrară a topografiei și arhitecturii orașului sugerează că El Greco a folosit realitatea ca pe o continuă transgresiune. Așa a și intrat, de altfel, în Sfânta Ligă a marilor pictori...