Sfârșit de „Mai roșu”. O istorie a revoluției studențești din Franța ’68 (Video)

Pe 30 mai 1968, exact cu o jumătate de secol în urmă, pe străzile Parisului, intonând imnul național francez, „La Marseillaise”, s-a desfășurat o demonstrație uriașă: conform estimărilor aproximative, au participat 800 de mii de persoane. Erau susținătorii președintelui de Gaulle – acea parte a Franței a cărei voce, cât au durat tulburările și grevele studențești, pe parcursul lunii mai, a fost aproape neauzită. După aceasta, revoltele au început să scadă, iar pe 23 iunie susținătorii lui de Gaulle au obținut o victorie în alegerile parlamentare. „Maiul cel roșu” din 1968 s-a încheiat. Încă o revoluție în Franța nu s-a mai întâmplat. Însă Europa s-a schimbat pentru totdeauna.

Acțiunile de protest în masă, care au intrat în istorie cu denumirea de „Maiul cel roșu”, au început cu revendicarea unor viziuni mai liberale în instituțiile superioare de învățământ, inclusiv în căminele studențești.

Pe 8 ianuarie 1968, când ministrul tineretului și sportului François Missoffe inaugura deschiderea unei piscine la Universitatea Nanterre, într-o suburbie a Parisului, studentul Daniel Cohn-Bendit a tulburat ceremonia cerând de la ministru accesul liber al tinerilor în căminele pentru fete. Ministrul i-a recomandat studentului să înoate și să se răcorească. Studenții s-au revoltat, iar Cohn-Bendit a devenit rapid cunoscut ca Dany cel „Roșcat” (sau „Roșu”).

​

„Franța se plictisește” – așa se numea un articol al publicistului Pierre Viansson-Ponté, publicat în „Le Monde” pe 15 martie 1968. El scrie că francezii, care treceau printr-o perioadă de creștere economică și stabilitate politică, „s-au plictisit”: „Studenții sunt interesați doar ca fetele să aibă acces în camerele căminelor pentru băieți. Este un concept cumva limitat al drepturilor omului”.

Peste câteva săptămâni plictiseala franceză a luat sfârșit. Pe 22 martie activiștii au ocupat clădirea Universității Nanterre cerând reforma învățământului. Inițiatorii acțiunii au fost amenințați cu exmatricularea din instituție. Drept răspuns, la începutul lunii mai, a început revolta.

În 1968 în Franța erau 600 de mii de studenți, de zece ori mai mult decât cu 30 de ani în urmă. Instituțiile superioare de învățământ erau arhipline, catedrele fiind ocupate de profesori conservatori, care predau într-o manieră tradiționalistă. Diploma universitară a încetat să fie considerată un „ascensor social” capabil să ridice pe cineva la nivelele superioare ale piramidei sociale. Mulți dintre studenți nici nu vroiau să acceadă sus: ei doreau o altă viață, considerând Franța lui de Gaulle una conservatoare.

​În 1958, Charles de Gaulle a venit în fruntea celei de-a Cincea Republici fondată de el. Un erou național, care a păstrat cinstea Franței în cel de-al Doilea Răboi Mondial, în fotoliul său de președinte de Gaulle a asigurat continuarea avântului economic care a început în anii ’50. Lipsa aproape totală a șomajului, creșterea veniturilor clasei de mijloc, locuințe noi, automobile și electrocasnice moderne în majoritatea familiilor – toate au fost semnele avansării Europei după război, perioadă denumită și „cei treizeci de ani glorioși”. În Franța, vârful acestei perioade a devenit epoca lui de Gaulle.

Totodată, aceasta a fost perioada de descompunere a imperiului colonial, a războiului sângeros din Algeria care a cauzat revenirea în metropolă mai mult de un milion de francezi. Societatea a fost speriată de teroarea declanșată de „Organizația înarmată secretă” cu viziuni radicale de dreapta, nemulțumită de faptul că de Gaulle a oferit Algeriei independența. Mai multă lume se temea de o posibilă lovitură de stat. Asupra președintelui au fost încercate câteva atentate.

Strălucirea gloriei sale a început să se stingă. Chiar dacă în 1965 de Gaulle a fost ales pentru cel de-al doilea mandat, rivalul său, socialistul François Mitterand, a obținut în mod neașteptat 45% din voturi, în rundul a doua. Pentru generația tânără de francezi generalul de Gaulle, care avea mult peste 70 de ani, a devenit un simbol al conservatorismului înăbușitor, al tradițiilor politice, culturale și familiale autoritare, ironizate de către tineri: „Tata are mereu dreptate”. Unul dintre participanții la revoltele de la Paris va spune ulterior că „părinții noștri purtau costume gri, însă am preferat mai mult pantaloni violet și pulovere portocalii”. „Maiul cel roșu” a devenit o revoltă estetică – poate, mai mult decât o revoltă politică.

​

În a doua jumătate a anilor ’60 în topul preferințelor cinematografice din Franța erau comediile cu Louis de Funés în rolul principal, de la „Fantômas” și „Jandarmul” până la „Marea hoinăreală” și „Marile vacanțe”. Judecând după aceste filme, la 20 de ani de la sfârșitul războiului, Franța înflorea: iahturi, avioane, case de lux și automobile cu o formă memorabilă precum „Citroën DS”. Iar în centrul acestei lumi se află un burghez de vârstă mijlocie: în primăvara anului ’68, Louis de Funés are 53 de ani.

Însă au existat și altfel de filme. „Weekend” (1967) de Jean-Luc Godard, un road-movie despre călătoria unui „cuplu burghez”, un film plin de violență și asasinări. Într-un alt film al anului 1967, „Chinezoaica”, protagoniștii lui Godard sunt studenți – adepții lui Mao, marxiști însetați de revoluție.

Godard, unul din liderii „noului val” francez, o mișcare revoluționară în cinematografie, la sfârșitul anilor ’60 este interesat nu atât de schimbarea limbajului cinematografic, cât de schimbările sociale. În 1968 el apare ca un adept al stângii, un socialist, un susținător al maoismului, o versiune chineză a teoriei comuniste.

Se consideră că „Maiul cel roșu” a fost prevestit de protestele din jurul Cinematecii din Paris. În februarie 1968, ministrul culturii, André Malraux, îl concediază pe directorul ei legendar, Henri Langlois, un entuziast al filmului care colecționase pelicule și le salvase în perioada ocupației naziste. Guvernul finanțează Cinemateca, vrea să-i monitorizeze activitatea și pune în locul lui Langlois un funcționar ascultător.

​Totuși, ministrul Malraux nu era deloc un birocrat fără suflet. Viața lui fusese ca un roman de aventuri: un scriitor celebru și teoretician de artă, care în anii 1920 a luptat în China de partea comuniștilor, în anii ’30 în Spania, alături de republicani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Rezistența franceză împreună cu de Gaulle. Dar Malraux îl concedia pe Langlois și genera astfel proteste.

Regizori francezi de prim rang creau un comitet în apărarea Cinematecii. Printre ei se numărau Robert Bresson, Éric Rohmer și Claude Chabrol, Jean-Luc Godard și François Truffaut. Studenții (inclusiv Daniel Cohn-Bendit) și vizitatorii pemanenți ai Cinematecii ies la demonstrații. În aprilie, Langlois este restabilit în funcție, dar prea târziu: demonstrațiile în sprijinul Cinematecii se revarsă într-o mișcare revoluționară generală din primăvara anului 1968.

​Cronica lunii mai

• Pe 2 mai autoritățile închid accesul la Sorbona din centrul Parisului, situat în Cartierul Latin. Poliția alungă studenții.
• Drept răspuns, a doua zi, au loc manifestări studențești în masă.
• Pe 6 mai zeci de mii de manifestanți se îndreaptă spre Sorbona înconjurată de polițiști. Încep ciocnirile. Neregulile trec în alte orașe ale țării: Lyon, Bordeaux, Rouen.

• 

• Pe 7 mai studenților li se alătură muncitorii câtorva întreprinderi. Tratativele cu autoritățile eșuează: Guvernul renunță să redeschidă instituțiile de învățământ superior.
• Pe 10-11 mai au loc ciocniri violente între studenții și susținătorii lor cu trupele speciale ale poliției pe baricadele din Cartierul Latin. Sunt persoane rănite, mai mulți tineri sunt reținuți, dar, din fericire, nu există victime.

  

Un grup de regizori, între care și neobositul Godard, documentează ceea ce se întâmplă și publică așa numitele „foi volante cinematografice”.

Cronica lunii mai

• Pe 13 mai, la chemarea sindicatelor de stânga, în toată țara este anunțată greva generală de susținere a studenților. Mai mult de un milion de oameni participă la o demonstrație antiguvernamentală din Paris. Prim-ministrul Georges Pompidou este gata să redeschidă universitățile și să elibereze pe toți cei care au fost reținuți în timpul tulburărilor. Însă acțiunile de protesc nu scad din intensitate.
• 4 mai – muncitorii încep să ocupe întreprinderile. Către 16 mai sunt ocupate mai mult de 50 de fabrici și uzine, pe 18 mai la grevă participă 200 de mii de oameni. Studenții ocupă Sorbona și alte câteva instituții superioare din Franța. În ele, fără încetare, au loc mitinguri de stânga, întâlniri și spectacole artistice.

Este o revoluție a lozincilor. Niciuna din mișcările sociale de masă nu a dat naștere atâtor chemări aforistice: „Fiți realiști – cereți imposibilul!”, „Interzicerea se interzice”, „Simțiți plăcerea fără piedici”, „Plaja se află sub pavaj”, „Deschideți-vă creierii precum pantalonii”, „Fetelor, scoateți sutienele, aceasta ridică avântul revoluționar!”

„Maiul cel roșu” a fost o mișcare pentru emancipare și descătușare, inclusiv cea sexuală. La Teatrul Odéon au loc prezentări de „artă vie” care șterg granițe dintre actori și spectatori. Un critic al timpului scria cu entuziasm: „Pornind seara spre teatru, există o mare probabilitate să vă cuplați acolo cu cineva”.

​

Studenții au ocupat teatrul Odéon și organizează acolo discuții. S-ar putea spune că este un „Odéon occupé”...

• Cannes-68. François Truffaut pronunță cererea de a opri Festivalul cinematografic din solidaritate cu studenții și muncitorii. Alături de el stau Godard și Claude Lelouch care, conform zvonurilor, a ajuns la Cannes pe propriul iaht. Miloš Forman anunță că își retrage din competiție filmul său „Balul pompierilor”. Roman Polanski care, spre deosebire de colegii săi cu orientări de stânga, a trăit în Polonia sub regim comunist, îi sprijină cu reținere, numindu-i „copiii care se joacă de-a revoluționarii”. Mai mulți spectatori vor continuarea festivalului, doresc să vizioneze filmele. În ciuda acestui fapt, Festivalul este întrerupt.

Peste tot unde sunt studenții, pe pereți atârnă portretele lui Lenin, Mao, Che Guevara.

Totodată, studenții nu au un program politic clar. Ei protestau mult mai bine împotriva a ceea ce nu le plăcea, decât formulau ceea ce voiau. Ei nu trăiseră ocupația nazistă, iar comunismul îl știau doar din cărțile teoreticienilor de stânga. De aceea „fasciștii” pentru ei erau polițiștii celei de-a Cincea Republici, care acționau aspru, dar în limitele legii. De Gaulle a fost numit „dictator”, deși după arestarea idolului studenților rebeli, filosofului Jean-Paul Sartre, președintele a ordonat să-l elibereze imediat: „Franța nu-și pune la închisoare pe ai săi Voltaire’i”.

Caracterul abstract al avântului studențesc a împiedicat crearea unei alianțe durabile cu muncitorii nemulțumiți. Sartre, care a venit să facă agitație la intrarea fabricii „Renault”, a auzit de la proletari: „Vorbiți mai scurt și mai clar!”

Cronica lunii mai

• Pe 20-22 mai numărul manifestanților ajungea la 10 milioane de oameni. Sunt două treimi din toată forța de muncă a Franței. Cerințele muncitorilor, spre deosebire de studenți, sunt mai concrete: creșterea salariului și scurtarea săptămânii de lucru.

• Pe 26 mai Guvernul face anumite cedări în fața protestatarilor, însă ei le resping ca fiind insuficiente.

​

• 28 mai – François Mitterand, rivalul lui de Gaulle în alegerile din 1965, afirmă că „statul nu mai există”. Spune că este gata să formeze un nou guvern de stânga. Demonstrațiile și grevele continuă. Unul dintre angajați oferă primului-ministru Pompidou pistolul său: „V-ar putea fi util.”
• 29 mai – generalul de Gaulle dispare; timp de câteva ore miniștrii nu știu unde se află. Mai târziu se va afla că președintele, împreună cu membrii familiei, a zburat la Baden-Baden, în Germania de Vest, la sediul trupelor franceze situate acolo. El negociază cu comandantul lor, generalul Jacques Massu. Asigurându-se de sprijinul său, de Gaulle se întoarce în Franța. Spre Paris, la comanda sa, sunt îndreptate trupele armate. Situația în capitală este una tensionată, unii funcționari guvernamentali ard documentele, mulți oameni înstăriți iau banii din bănci și se pregătesc să fugă din țară. La stațiile de alimentare aproape nu mai este benzină.

• 

• 30 mai – președintele de Gaulle vorbește la televizor. El declară că nu va demisiona, că dizolvă Adunarea Națională și anunță alegeri parlamentare anticipate la sfârșitul lunii iunie. În aceeași zi, gaulleiștii au scos sute de mii de susținători pe străzile Parisului.
• La începutul lui iunie valul protestelor și manifestațiilor studențești scade. Pe data de 16 iunie adiministrația preia controlul asupra Sorbonei.
• 23 iunie – în urma alegerilor pentru Adunarea Națională susținătorii lui de Gaulle obțin o victorie covârșitoare. Franța se calmează. Primăvara următoare, în aprilie 1969 Charles de Gaulle avea să demisioneze de bună voie. Drept argument el numea înfrângerea sa într-un referendum privind reforma administrativă.

Ce a fost aceasta?

Potrivit istoricului, scriitorului și fostului activist Jacques Julliard, în Franța revoluția seamănă mereu cu un ritual de inițiere. În alte țări occidentale, tinerii luptau în acei ani aproximativ pentru aceleași lucruri ca și studenții parizieni – egalitate, emancipare, plecarea vechilor autorități. În America sau în Marea Britanie aceste procese au durat un deceniu – furtunoșii ani ’60 între conservatorii ani ’50 și anii ’70 de criză. Însă Franța a sărit dintr-o epocă în alta în câteva săptămâni din primăvara anului 1968.

Revoluția s-a întâmplat și nu s-a întâmplat. A Cincea Republică a rezistat, însă tatăl și simbolul ei, de Gaulle, a plecat, deși nu imediat. Demisia sa prematură, evident, nu s-ar fi întâmplat fără „roșia” lună mai. Dar și schimbările profunde în cultura politică occidentală pe care le-a adus sfârșitul anilor ’60, nu ar fi atât de rapide și evidente fără evenimentele franceze. Preocuparea pentru drepturile omului și problemele de mediu ca cele mai importante teme ale politicii occidentale vin de acolo. Atenție suplimentară la protecția socială a angajaților de asemenea. Toate acestea au fost benefice pentru democrația franceză și în perioada gaulliștilor, care au rămas la putere până în 1981, și pentru socialiștii care i-au înlocuit.

Principalii câștigători ai „Maiului cel roșu” nu au fost studenții, ci muncitorii. Autoritățile au fost de acord să le majoreze salariile cu 10%, salariul minim cu mai mult de o treime, să reducă numărul de ore de lucru și să introducă consultații obligatorii ale angajatorilor cu lucrătorii și sindicatele în cazul conflictelor de muncă. Totul are și o altă față: în opinia unor economiști, cei „treizeci de ani glorioși” de creștere economică rapidă în Franța s-au încheiat exact atunci.

Dar studenții? Revoluția socială declanșată de ei nu a câștigat, dar revoluția sexuală a reușit. Puloverele colorate ale tinerilor nu au înlocuit sacourile gri ale taților lor, dar au încetat să mai fie o formă de protest, devenind doar o formă de îmbrăcăminte. Mulți foști lideri ai „Mai-ului roșu” și susținătorii lor din alte țări, îmbătrînind, s-au mutat în tabăra „sacourilor”, au devenit reprezentanți proeminenți ai establishmentului european.

Bernard Kouchner, fost comunist, prieten al lui Fidel Castro, a condus în luna mai 1968 greva Facultății de Medicină din Sorbona. În anii 1990, Kouchner a devenit ministru al sănătății în guvernul socialiștilor, iar în 2007 ministru al afacerilor externe sub președintele Sarkozy, cunoscut pentru atitudinea sa destul de critică față de „Mai-ul cel roșu”.

Joschka Fischer, unul dintre lideri ai „verzilor” germani, ministru de externe al Germaniei la începutul anilor 2000, în tinerețe a fost membru al organizației de orientare ultra-stânga „Uniunea Proletară a Terorii și Distrugerii” și a luptat cu poliția.

Portughezul José Manuel Barroso, respectabilul șef al Comisiei Europene din 2004 până în 2014, în tinerețea sa studențească a fost un maoist și citea cu pasiune scrierile lui Troțki, Sartre și Herbert Marcuse.

Și, în sfârșit, Daniel Cohn-Bendit, supranumit fie după culoarea parului Dany cel „Roșcat”, fie pentru convingeri Dany cel „Roșu” (în limba franceză sunt două cuvinte similare: „roux” și „rouge”), una dintre cele mai proeminente figuri ale evenimentelor de la Paris din 1968. Anarhist, un bătăuș, un iubitor de declarații și gesturi provocatoare, mai târziu el a devenit membru al Parlamentului European din partea „verzilor” și un susținător înflăcărat al Uniunii Europene, adesea criticată pentru birocrație excesivă, ceea ce atât de mult au urât rebelii anului ’68.

În urmă cu zece ani, când s-au împlinit 40 de ani de la „Mai-ul cel roșu”, Cohn-Bendit a spus: „Uitați ceea ce a fost în mai 1968. Totul s-a încheiat. Societatea de azi nu are nimic în comun cu ceea ce a fost în anii ’60. Atunci când azi ne supranumim luptători cu autoritarismul, avem în vedere o luptă în condiții complet diferite și împotriva unui alt dușman”.

Cohn-Bendit are și nu are dreptate în același timp. Societatea s-a schimbat, însă confruntarea dintre libertate și autoritarism a devenit, poate, chiar mai acută, deși nu în Franța. Este un autoritarism real și nu o democrație conservatoare a lui de Gaulle, când șeful statului era gata să plece, dându-și seama că a fost depășit de epoca sa. Dar și asupra politicii franceze anul 1968, de asemenea, și-a lăsat amprenta: Franța este singura țară din Europa de Vest în care radicalismul de stânga are în continuare un număr considerabil de adepți. În cadrul alegerilor prezidențiale din anul trecut, candidatul partidului radical de stânga „Franța nesupusă”, Jean-Luc Mélenchon, a obținut în primul tur de scrutin 19% din voturi, rămânând în spatele liderilor doar cu puțin.

„Mai-ul cel roșu” nu s-a încheiat și din altă cauză. El ne amintește mereu că schimbarea poate să vină pe neașteptate, atunci când se pare că țara „s-a plictisit”.

[Traducere și adaptare: Ivan Pilchin].