O carte cu două intrări, romanul-valet Complezenţă, de Simona Sora (n. 1967, la Deva), Polirom, 2020, partea românească a naraţiunii intitulându-se Înălţarea la Ortopedie, cea helvetă, Musafir pe viaţă, puţin mai întinsă prima (146 pag.), ceva mai alertă a doua (103 pag.), şi una şi alta având-o drept protagonistă pe Maia, când instrumentistă la un spital din Deva, în 1988, când îngrijitoare într-un home médicalisé din Friburg, la un an după Revoluţia română.
Numeroase sunt pistele de lectură ale acestui roman bicefal; propun să-l citim prin prisma răsfrângerilor simetrice – în Înălţarea la Ortopedie, după ce tocmai a făcut amor (prima oară) cu „bărbatul cu o viaţă mai bătrân”, doctorul Negru, tânăra instrumentistă Maia, o mare devoratoare de literatură, descoperă „pe cimentul băii asistentelor fetusul proaspăt avortat”, pe care-l spală şi chiar îi pune creştineşte un bănuţ în palmă, ceea ce duce la declanşarea unei anchete a Securităţii (dat fiind că Decretul 770/1966 penalizează avorturile); în Musafir pe viaţă, aceeaşi Maia, acum angajată la un „azil cu multe stele, în ţara asta extraterestră” Elveţia, şi care ţine în timpul ei liber un soi de jurnal, tocmai „reanimase un musafir în stop cardiac, deşi acest lucru nu este permis la Chance”, declanşând astfel o anchetă de serviciu din partea direcţiei – de bună seamă, „De ce să reanimezi un musafir de aproape 80 de ani al cărui testament era încheiat în favoarea caselor?” De notat că Înălţarea la Ortopedie stă sub semnul: „complezenţei literare (să nu gândeşti altceva decât ce poţi scrie; să nu scrii decât ce poţi vedea; să nu vezi decât ce poţi numi – cu corolarul: să nu scrii decât despre ce ai văzut şi, (…) să nu mai vezi cu adevărat decât ceea ce, mai apoi, poţi scrie”); pe când Musafir pe viaţă e o sfâşiere – pe de-o parte, „poate complezenţa e o formă de iubire, (…) pentru că nu cunoşti cu adevărat decât ceea ce iubeşti până la capăt, fără frică şi fără ruşine sau cu frică şi cu ruşine şi cu tot ce mai vine cu ele”, pe de-alta „Complezenţa e, vezi bine, mai degrabă respect, respectarea regulilor, convenţiilor, scriptelor decât cunoaştere sau iubire”. Şi cum „fetelor din Deva li se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, ceva rău”, dacă nu cumva „fetelor de pretutindeni li se întâmplă, cel mai adesea, ceva rău”; ce să mai vorbit de cazul când „se întâmplaseră două lucruri – scrisul şi sexul – nu atât de distincte…”?!
Ce m-a impresionat îndeosebi în romanul Simonei Sora, pe lângă arhitectura propriu-zisă, este chiar scriitura gestuală („cu două tăişuri”) bine instrumentată şi având ceva din perfecţiunea gravurii olandezului Maurits Cornelis Escher, aia în care manus manum… scrie.
18 ianuarie ’20
