„Nu mai resping ideea unui miting, dar trebuie să aibă sens,” spune șeful PSD și stăpânul guvernului. Ar fi primul lucru cu sens din timpul guvernării PSD. Va fi un sens care se va dezbate nu cu logicieni sau filosofi, ci cu subalternii de la partid ceea ce înseamnă că va fi un sens stabilit chiar de cei interesați, conform intereselor imediate.
Dar într-o lume haotică, așa cum e cea patronată de Dragnea, ar putea avea ceva sens fără a părea, deopotrivă, fără sens, ilogic, absurd? Sens ar avea, de pildă, ca Dragnea să-și dea demisia din Parlament după ce a fost pus sub acuzare de DNA pentru fraude cu fonduri europene, tulburând relațiile și-așa destul de reci cu Comisia Europeană, tocmai în preajma publicării raportului Mecanismului de cooperare și verificare (MCV). Sens ar avea ca ministrul Justiției să renunțe la modificările legislative pe care le propune cu o insistență plină de subînțelesuri (și, după cum se vede, împotriva tuturor, chiar și a bunului simț) și să le lase să urmeze procedura ordinară și nu pe excepțională, ca acum. Sens ar avea ca șefa DNA să meargă la comisia parlamentară unde e convocată, pentru a da explicații legate de prezența ei la o sindrofie de partid în ziua alegerilor prezidențiale și nu să simuleze lapsusuri și amnezii bine direcționate politic. I-ar cădea ceva cioburi din marmura ei de statuie umblătoare, s-ar risipi covoarele de trandafiri care i se întind în cale, poate chiar ar trebui să demisioneze pentru a dovedi că știe ce e aceea onoare și că lumea ei poate să piară, nu-i așa? justiția, în schimb, trebuie să triumfe. La fel de mult sens ar avea și temperarea procurorului general care, deși prea multe nu a dovedit, este foarte vocal, principial până la sațietate și ipocrizie (istoria lui profesională are multe ambiguități) și foarte atent la scamele de pe reverul șefului de la Cotroceni, întreținând, de multe ori ilogic, ca un pompier piroman, războiul cu ministrul ceea ce dă senzația neliniștitoare că în România au intrat în coliziune mai multe universuri cu chimii și fizici incompatibile care amenință în fiecare clipă să explodeze apocaliptic.
Sens ar avea ca judecătorul vrâncean care a decis zilele trecute să-i judece în libertate pe violatorii unei minore să fie concediat și trimis să care dosare în arhivă sau mâncare la azil. Cei cinci inși au răpit o fetiță de 13 ani, au bătut-o, au violat-o și apoi au postat filmul isprăvii pe Internet. Este un remake al multor altor violuri sau agresiuni rămase nepedepsite sau pedepsite cu multă clemență și înțelegere de o justiție tot mai oarbă și ciungă, într-o societate care consideră, în mod tradițional, că doar cei puternici au dreptate și că nu poți evolua în jungla urbană decât din pumn în pumn și din abuz în abuz. Desigur, sens ar fi avut ca și organizațiile care împușcă fonduri europene tocmai pentru protecția copiilor, a femeilor, a familiei și a drepturilor omului să protesteze împotriva crimei, dar și împotriva acestei clemențe de neimaginat într-un stat de drept unde domnesc legea, ordinea și bunul simț. Dimpotrivă, cei cinci violatori le-au putut râde în nas rudelor fetiței care nu fac parte din establishment-ul interlop al urbei, fiind doar fitoplanctonul din lanțul trofic al societății. Într-o exemplară disparitate justițiară, parcă pentru a dovedi haosul care domnește în jurisprudență, în vreme ce judecătorul vrâncean îi lăsa liberi pe violatori, considerând că nu reprezintă un pericol public, judecătorii tulceni condamnau cu celeritate, invocând codul penal și drepturile animalelor, la șase luni închisoare un bărbat pentru uciderea unui câine. Același aparat justițiar de la care mulți așteaptă să opereze cu succes metastazele corupției, este orb în continuare la bolile cronice ale totalitarismului. Dosarele crimelor comuniste continuă să zacă rătăcite în greoiul aparat digestiv al sistemului (pentru că probabil mulți dintre magistrații care au supraviețuit Revoluției au sânge de disident pe manșete).
Cu concursul neprecupețit al Procuraturii generale, azi, la treizeci de ani de la manifestațiile de la Brașov, deși avem știință de sute de cazuri de protestatari bătuți, arestați, deportați și dispăruți, nu știm ca vreunul dintre zecile de procurori ceaușiști implicați în anchete (magistrați care au ajuns bine mersi în postcomunism și se zbat ipocriți acum pentru o justiție curată și totală) să fi suferit ceva mai mult decât o durere în pumnii învinețiți de atâtea interogatorii. Au dispărut ca prin farmec miile de bătăuși care au schilodit sau omorât prin închisori sau camerele de anchetă, desfigurând istoria recentă cu faptele lor de justiție din orientată politic. Magistrații, ca și politicienii sau demnitarii de toate calibrele, sunt mai interesați de creșterea propriului salariu, decât de triumful justiției. Corupția este doar una dintre temele la modă care hipnotizează opinia publică și o fac să uite de păcatele originare ale societății românești postcomuniste. Justiția din România trăiește cu impresia că reforma înseamnă să închidă bine scheletele în dulap și să le acopere cu dosare și acte justificative. Însă nu e posibil să înțelegem și să eradicăm corupția de azi dacă nu-i înțelegem legăturile ombilicale cu corupția și abuzurile din istoria recentă. Și nu doar istoricii, dar și justiția trebuie să deconstruiască rețeaua de interese, abuzuri și corupție țesută în jurul centrilor de putere pentru a ajunge la structura securistic-comunistă moștenită de la un regim la altul, adevăratul schelet din dulap de care s-au agățat oportuniștii, carieriștii de partid și de stat.
Căci sistemul a moștenit și a prosperat de pe urma complicității care există pe orizontala și verticala instituțiilor represive, simbioze istorice ale unei perioade în care justiția se decidea în Comitetul Central și în sediul Securității statului. E un mecanism care vă pare cunoscut? Ar trebui, altminteri cum s-ar putea explica faptul că regizorul Alexandru Solomon, protestatar insolit la Patriarhie cu ocazia vizitei lui Kiril al Moscovei, a ajuns în duba jandarmilor și apoi direct la psihiatrie, la spitalul Obrejia unde unul dintre psihiatrii se consulta, ca în vremurile bune, cu comandantul secției de poliție care să fie diagnosticul. În cele din urmă, specialiștii din poliție și din spital au stabilit un diagnostic comun, după șapte ore de investigații care au semănat tulburător de mult cu cele prin care au trecut pe vremuri și alți disidenți de care sistemul represiv voia să scape: „tulburări de adaptare” au scris medicii pe foaia de observație. O clipă, regizorul s-a temut că va fi tratat cu șocuri electrice și pastile de litiu. Diagnosticul explică de ce chicoteau amuzați cei cinci violatori vrânceni, eliberați pentru că „nu sunt un pericol social” (cum ar veni, nu suferă de tulburări de adaptare). Scrisoarea de protest trimisă de regizor după aceea a rămas fără răspuns. Nici Ministerul de Interne, nici Colegiul Medicilor, nici Patriarhia (care nu a dovedit niciodată vreun fior de empatie față de excentrici sau marginali) nu s-au sinchisit să dea vreun răspuns. Și nici măcar Consiliul Național al Cinematografiei, Universitatea de teatru și film sau societatea civilă (ce-o fi aia?) nu s-au sinchisit să ceară explicații cum de un regizor multipremiat și binecunoscut în lumea artistică a ajuns să fie tratat de nebun și ținut împotriva voinței lui în celulele capitonate ale spitalului, după un happening scăpat cumva de sub control.
În lumea fără sens a guvernării PSD, raportul MCV publicat de Comisia Europeană încearcă să restabilească logica, nu fără a-și reprima un frison nervos față de deciziile și strategiile destinate subordonării politice a justiției. „S-au înregistrat unele progrese, România a pus în practică unele recomandări, dar mai are restanțe”, spunea Frans Timmermans, prim-vicepreședintele Comisiei Europene. El mai afirma că tensiunile dintre puterile statului „le-au îngreunat cooperarea”. Ar fi vrut ca „monitorizarea să se încheie în actualul mandat al Comisiei” însă e greu de crezut că va fi așa câtă vreme clasa politică va continua să bată câmpii în sens giratoriu sau pe contrasensul principiilor UE și câtă vreme șefii de turmă ideologică (Dragnea, de pildă) vor fi primii care vor încerca să deturneze fondurile și principiile europene către propriile lor grupuri de interese. După cum se pare, lucrurile nu se vor schimba curând.
Iar meteorologia universului politic o urmează pe cea a acestui noiembrie mohorât. Liderii PSD spun că răbdarea lor e pe punctul să se termine și că vor da drumul la un milion de fani pe străzi. Cumva e un fel de a ne reaminti cât de contondent este entuziasmul simpatizanților PSD-ului și că e suficient ca fluturașul de pensie al lui Iliescu să dea din aripi pe Kiseleff ca să se pornească un uragan pe Dâmbovița, în dreptul Palatului de Justiție. Deocamdată fluturașul s-a cam încurcat în hârtia igienică în care au acoperit protestatarii sediul PSD în timpul recentelor manifestații. Dar partidul e puternic și va înghiți și afrontul acesta. La câte dosare, CV-uri măsluite, delațiuni și hârtii de cecuri au înghițit Dragnea și ai lui, sulul de hârtie superfină și dublu stratificată este chiar o delicatesă.
Amenințarea cu hârtie igienică planează în aer încă de pe vremea când protestatarii se adunaseră în stradă pentru a bloca adoptarea ordonanței 13. Poate că ar fi trebui să manifesteze deopotrivă și pentru a interzice cu totul posibilitatea ca executivul să adopte ordonanțe de urgență, adică să decidă fără o dezbatere parlamentară, fie ea și mimată în condițiile majorităților relativ confortabile pe care le are coaliția la putere. Legiferarea prin ordonanțe de urgență este exemplul clasic de ingerință a executivului (adică a coaliției majoritare) în treburile legislativului așa cum și obligativitatea prezenței la comisia parlamentară pentru controlul SRI în cazul în convocării este o maimuțăreală a actului de justiție. Exemplul suprem de cezaropapism juridic este Curtea Constituțională, organul suprem al intruziunii politicului în justiție. Aici s-a decis, după sesizarea depusă de PNL, că este normal ca o comisie parlamentară cum e cea pentru controlul SRI să se substituie uneia de anchetă. Liberalii invocau chiar Constituția, tem穗du-se că o asemenea procedură аoate fi utilizată de majoritatea parlamentară pentru restr穗gerea drepturilor opoziţiei parlamentare, cum ar fi dreptul de a avea preşedinţi ai comisiilor parlamentare, conform ponderii parlamentare, sau a dreptului de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la aspectele sau situaţiile importante pentru societate・. Curtea Constituțională a decis 絜să altfel, d穗d dreptate majorității. La urma urmei, cea mai 絜altă instanță juridică este rezultatul algoritmului politic (deci e politizată p穗ă la nivel de portar și casier) și a luat multe decizii controversate care duhneau până la cer, semn că e ceva fundamental putred în România. Toți cei interesați par să se fi adaptat la cangrenă și nu simt nevoia vreunei operații, chiar dacă o reformă ar trebui făcută, măcar pentru că așa am convenit cu Comisia Europeană.
PSD pregătește așadar un miting, unii spun că uriaș, de un milion de persoane, „mitingul care să pună capăt tuturor mitingurilor”. Deocamdată, puterea și opoziția au preferat echilibrul instabil al amenințărilor cu reciproca distrugere totală în cazul declanșării unei conflagrații. Astfel că mitingului PSD i se va răspunde cu proteste antiguvernamentale din București și alte orașe. PNL ar vrea să se urce pe valul primei moțiuni de cenzură împotriva guvernului Tudose (intitulată strident „PSDragnea, în campanie mumă, la putere ciumă”) și să cheme oamenii la proteste împotriva guvernului. PNL și USR nu au ezitat nici până acum să se agațe cu oarecare insistență de protestatarii din piețe, dar le-a fost teamă să convoace propriile mitinguri, pentru că e neclar pe cine nu au dezamăgit până acum. Politicienii din opoziție cred că indignarea stârnită de recentele decizii fiscale (o fiscalitate abuzivă care va reduce salariile mai mult decât a făcut-o cândva cabinetul Boc) sunt suficiente pentru a inflama mulțimea și a o determina să ceară în stradă ceea ce oamenii lui Ludovic Orban ar vrea să obțină în Parlament: demiterea guvernului Tudose. Iarna vrajbei noastre se anunță lungă și fierbinte.
