Succesul costă. După căderea guvernului Dăncilă au venit două facturi, corespunzător celor două contabilități pe care le are orice guvern care se respectă. O factură circulă în samizdatul răsfățat al rețelelor de socializare și este probabil rezultatul concubinajului dintre propagandiștii partidului și agenții publicitari (dacă nu cumva sunt unii și aceiași). Ea susține că, în 2019, guvernul le-a întins românilor numai poteci de trandafiri să le fie somnul lin sau, poate, Marea trecere ușoară: ar fi crescut Produsul Intern Brut cu vreo cinci procente, investițiile străine ar fi și ele mai mari cu șase sute de milioane de lei față de anul trecut. La fel și cheltuielile de investiții mai mari, cu vreo patru miliarde de lei. Și, peste toate, cu vreo 340 de mii mai mulți salariați ca în perioada Cioloș. Cam cât are Teleormanul. Lista continuă cu alte realizări fantastice: scăderea cu peste un milion a numărului de persoane expuse sărăciei, creșterea contractării ratelor de fonduri UE (cu 71%!!! comparativ cu perioada de guvernare Cioloș) și cea a ratei de absorbție (cu 25% în comparație cu același an 2016). E drept nu zice nimic de nepotisme, deturnări de fonduri și bani irosiți aiurea. Clasa muncitoare (mă rog, funcționară) merge în Paradisul pesedist, asta e important. De altfel, Viorica Dăncilă era atât de mândră de realizările ei că voia să scoată o carte pe bani publici să știe tot poporul, că hârtie pe toate le suportă.
Din toată această numerologie se naște, desigur, șirul de fantasmagorice sondaje de opinie în care fostul prim-ministru și mindirul ei cu cusături populare suie pe locul doi al clasamentului general, în proximitatea (e drept, îndepărtată) a actualului președinte. Strategii de campanie au început deja să o învețe primele figuri de krav maga prin care să-și schilodească adversarul chiar dacă acesta are fuleu mai bun. Lent, dar bun. Acum Viorica Dăncilă are timp mai mult, medita inspirat Niculae Bădălău, ministrul demisionat de la Economie, care vedea partea plină a paharului cu otravă a demiterii guvernului: „Este foarte bine în opoziție. Trebuie să fie liniște, să câștigăm președinția”, spunea el, după lansarea oficială cu focuri de petarde și artificii a candidaturii șefei de la partid în cursa pentru Cotroceni. Viorica Dăncilă, care încă mai are birou la Palatul Victoria în vreme ce guvernul Orban se naște strâmb în chinurile mahmurelii de după succes, pretinde că președintele Iohannis nu are nicio cădere să spună la Bruxelles că numirea comisarilor trebuie amânată puțin, până ce se face noul guvern. E un atac timid, pentru calibrarea dentiției.
Însă ceva dreptate are: formarea și, mai ales, votarea guvernului sunt undeva, dincolo de orizontul emoțional al liderilor PNL. Dacă ținem cont de hârtoapele în care s-a împotmolit prezumtivul cabinet, s-ar putea să mai trecem în Guiness Book of Records o premieră: prima țară din UE căreia i se atribuie un comisariat fără portofoliu, după constituirea Comisiei. Căci negocierile au dat cu oiștea în gard tocmai pentru că se petrec într-o perioadă sensibilă, în care fiecare poate șantaja pe fiecare, iar luptele se poartă ca în cețurile medievale, între campionii fiecărei părți. Indiferent cine are dreptate, contează cine are ghioaga mai mare. Ca în scenariile rituale, fiecare gest are valoare simbolică și înfige un ac în efigia adversarului. De aceea, negocierile se desfășoară prin aburii beției de putere și ai propagandei.
Victimele politice, ca în jocurile pe calculator, încep să piardă din viață, în funcție de publicarea sondajelor de popularitate (care sunt și ele, de fapt, niște texte propagandistice). Devin țintele unor campanii de presă sau ale unor așa-numite dezvăluiri care feliază încet prestigiul unora sau rafinează grosolănia altora. Cea mai recentă țintă în mișcare este candidatul USR la președinție Dan Barna care, mai nou, se adaugă pe lista dubioșilor penali cu statura sa de doi metri Plus. În studiul (sau să-i spunem delațiunea?) celor de la Rise Project se spune că Dan Barna ar fi cercetat de Direcția antifraudă pentru că a patronat cu seninătate investiții dubioase și pricinoase cu bani europeni. „Trei proiecte europene generoase arată ca după război. Banii s-au evaporat între amici cu facturi la comandă, în nepotisme, deturnări, plăți fictive, furturi de echipamente și discursuri despre frumusețea spiritului antreprenorial. Din partea beneficiarilor, multă dezamăgire,” spun ca niște rapsozi orbi de furie, jurnaliștii. În centrul acestor eșecuri cu miros penal ar sta liderul USR, candidat la președinție cotat cu a doua șansă în cursa pentru Cotroceni. Ar fi la mijloc alocări de fonduri în familie, trucuri contabile și inside-tradeing, făcut de Barna pe când era ministru în guvernul Cioloș. E greu de știu acum, în pripa campaniei, ce și cum.
Nu se prea poate verifica nimic și nici măcar un punct de vedere limpede nu se poate emite fără ca gura care-l rostește să nu fie atinsă de filoxera politică. Raportul, emoțional și exagerat, povestește niște bruiaje, blocaje și sughițuri normale într-o țară în care nici măcar programele și proiectele președinției sau ale guvernului nu se materializează mai niciodată. E greu să verifici o muncă atât de migăloasă de deconstruire a unui personaj politic. La fel de greu ca și în cazul campaniei publicitare anti-Mihai Șora, făcut vinovat pentru niște culpe de acum două revoluții. Șora s-a făcut comunist de drag căci ce nu face Parisul vesel din om, spune că a luptat în Rezistența franceză (personal nu am găsit nicio urmă dar asta nu înseamnă mare lucru), apoi a revenit în țară și, de rău ce-i era, a făcut cerere să i se recunoască anii de membru PCF ca vechime în PCR. A lucrat în ministerul odioasei Ana Pauker și, mai apoi, într-o editură unde a resuscitat o colecție veche de dinainte de nașterea sa. A avut o viață tihnită. Într-o țară în care tot ce urma să se publice era aprobat de partid și securitate, e greu să-i atribuim acum merite administrative pe care probabil că nu le avea. Și iată-ne ajunși în ziua de azi când Mihai Șora a ieșit în stradă ca Bertrand Russell (care era ceva mai tinerel), Jean Paul Sartre sau George Bernard Shaw (ca să nu-i pomenim pe maoiștii nouveaux philosophes), să-și susțină crezul libertății, chiar și-așa, compromis de o biografie îndoielnică. Receptat ca vector de imagine pentru USR, Mihai Șora a fost practic desființat după apariția într-o reclamă a unui retailer care, oricum e pe punctul să acapareze, sub privirile placide ale Consiliului Concurenței, toată piața de electronice și pixuri. Vorbea în acel clip video despre libertate, invocând exemplul personal. Acum e criticat, de parcă el nu ar fi avut voie să se simtă închis în colivie ca mulți alții! La urma urmei, Silviu Brucan, fost stalinist feroce, devenise în anii 1980 unul dintre cei mai aprigi și elocvenți critici ai comunismului ceaușist. Mihai Șora în persoană a semnat în 1989 o scrisoare de protest împotriva detenției la domiciliu a lui Mircea Dinescu. Ironia sorții face ca scrisoarea să-i fi fost adresată lui Dumitru Radu Popescu, șef al Uniunii Scriitorilor în cea mai cruntă perioadă comunistă, cu care este coleg de Academie azi. În fine, pentru un filosof ca Șora, apariția într-o reclamă pare frivolă. Nu e vedetă rock sau cine știe ce sportiv, comentau unii cu mască chirurgicală trasă pe nas, să se ferească de aerul greu și nesănătos al realității românești. Dar de ce nu ar avea dreptul un filosof să fie erou principal într-o reclamă? Și de ce ne-am aștepta ca tot ce spune într-o reclamă să fie și adevărat? Când a spus publicitatea ceva adevărat? De fapt, execuția revoluționară a filosofului, pornind de la amărăciunea legitimă că asistă la identificarea unui aspirant la libertate cu un comunist de nădejde (de pe vremea când pușcăriile comuniste și gropile comune erau pline de oameni care chiar au luptat pentru libertate) are mult mai puțină legătură cu moralitatea și mai multă cu campania electorală pe zidul căreia urma gloanțelor acestei execuții este cel mai recent afiș politic. Nu, Mihai Șora nu candidează, dar Dan Barna, da. Pe de altă parte, partidul lui Barna își ajută șeful ca, încet dar sigur, să ajungă, de la un loc doi sigur, să alerge umăr la umăr alături de actualul număr patru. Desigur, tot sondajele de opinie arată asta (dar tot ce spun așa-zișii sociologi la această oră trebuie luat cu un pumn de antiemetice și multă cafeină). Așa că trupeți de geniu (adică geniști) din USR sapă intens în subsoluri ca întreaga construcție să cadă frumos: se ceartă manierat, cu camerele pe ei, pentru participarea sau nonparticiparea la guvernare, pentru susținerea sau nonsusținerea guvernului, pentru primărie, pentru locul în parcare. Poate că undeva, în subliminal, sunt enervați și descumpăniți: și-au dat seama că au fost folosiți de băieții mai mari ai politicii, cei pe care i-au desconsiderat și le-au dat peste palma întinsă șmecherește, spunând că ei nu se bagă în jocuri politice. Nu s-au băgat, dar au semnat moțiunea PNL și acum Ludovic Orban, cel de care râdeau pe la spate și-i spuneau Sică Mandolină, a ajuns să facă din cuțite și pahară diverse guverne, susținut de găști de cartier parlamentar, o formulă politică mult diluată, care să nu-l compromită prea tare până la alegerile de anul viitor. Mai mult, pe coama valului post-moțiune surfează candidatul PNL, care a atins cote nesperate de popularitate, după un mandat plicticos în care a moțăit mare parte din timp, uneori vorbind în somn. Klaus Iohannis avea nevoie și de moțiunea de cenzură, și de compromiterea unui candidat la fel de placid ca el, dar mai rapid în replici și mai bine conectat la realitate. Aceste scheme au reușit. E posibil ca, odată căzut în bazinul cu piranhas de presă (sau din propriul partid), Dan Barna să ajungă la malul celălalt scheletic și neputincios, numai bun să fie sacrificat la congresul partidului.
Schemele securistice prin care sănătatea penală a lui Barna începe să se șubrezească după atentatul cu bombe murdare bagă energizante în transfuziile Vioricăi Dăncilă. Nu că aceasta ar avea șanse pentru Cotroceni (deși niciodată să nu spui niciodată...), dar strategii PSD se gândesc deja două mutări mai departe. Așa se și explică decizia guvernului de a da bani către autoritățile locale de partid și de stat pe ultima suflare a cabinetului.
Dacă e să ne luăm după ce a răzbătut în presă din programul viitorului guvern Orban, e posibil să trecem printr-o perioadă de austeritate maximă. Cel puțin cheltuielile sociale ale statului se vor reduce la minim. Suntem pregătiți de a doua factură emisă pe numele Dăncilă, o factură care este de fapt o somație de plată. Institutul Național de Statistică a anunțat că deficitul comercial al României a atins zece miliarde de euro. Iar cei de la Eurostat au stabilit că inflația din România atinge noi culmi statistice la nivelul Uniunii: cele mai mari rate anuale ale inflației de luna trecută au fost în România (3,5%), Slovacia (3%) și Ungaria (2,9%). În comparație cu anul trecut, inflația a scăzut în 20 de stat membre ale UE și a rămas stabilă în cinci. Desigur, se poate spune că începe iarna, că abia acum se fac cheltuieli mai mari pentru a asigura gazele, păcura și plățile mascate pentru campania electorală. Se poate spune, dar nu mai are cine.
În declarația de la Cotroceni, atunci când Klaus Iohannis a făcut o nouă poză în calitate de adevărat președinte al PNL, alături de aghiotantul său, Ludovic Orban, acesta din urmă spunea că urgențele sunt refacerea echilibrelor macroeconomice și corectarea măsurilor economice care au lovit mediul de afaceri. Prioritare sunt și, spune el, „ toate obiectivele de investiții, atât în infrastructura de transport, cât și în toate celelalte infrastructuri, infrastructura de sănătate, infrastructura de educație și în celelalte domenii publice în care este nevoie majoră de investiții.” E greu de imaginat ca acestea toate să încapă într-un program de guvernare pe patru ani, nemite într-unul al unui guvern de tranziție. S-ar putea să ne aștepte un nou val murdar de ordonanțe. Ulterior, într-un dialog televizat, Ludovic Orban relaxa tonul isteric al moțiunii de cenzură: de fapt, lucrurile nu stau chiar așa rău. Post ludens, adrenalina s-a resorbit și tonul e mai calm. De fapt, România pare sub limita de deficit și, cu mici ajustări, poate termina anul cu bine. Chiar pe plus.
Cert este că, dacă scuturăm toate aceste vorbe de mușița propagandei, nu mai rămâne mare lucru. Sunt totuși câteva certitudini: moțiunea de cenzură și descalificarea lui Barna. Acestea sunt contribuții de oameni cinstiți, deductibile, în contul de campanie al lui Iohannis. Singurii beneficiari sunt Klaus Iohannis, care nu a făcut niciun secret că vrea căderea guvernului și demantelarea PSD, și PNL. Dacă înlăturarea cabinetului Dăncilă vine la pachet, cum vrea cu insistență Victor Ponta (și nu numai), cu alegeri anticipate, și mai bine. Ar putea avea „guvernul lui.” Schemele tactice care pregătesc scenariile acestea sunt aplicate, desigur, în numele dreptății, al echității, al justiției-mai-presus-de- orice-chiar-de-ar-pieri-lumea. La urma urmei, ce e mai dătător de satisfacții justițiare decât să-l deconspiri pe șeful #fărăpenalilor chiar în timp ce se laudă cu aripile sale de partid imaculat de albe? Iar, după o campanie susținută și agasantă de ridiculizare a Vioricăi Dăncilă (care s-a descurcat, în unele situații, mai bine ca mulți dintre contestatarii ei), Klaus Iohannis pare să fi rezolvat deja quadratura cercului: cum să-i încapă rictusul într-un nou mandat.
În numele justiției absolute și imaculate, desigur, a fost luată și decizia judecătorilor care, la 33 de ani de la moartea Gheorghe Ursu și la treizeci de ani de la Revoluție au decis să-i achite pe cei vinovați de asasinarea disidentului în pușcărie. Până la urmă, ce justiție apărăm în stradă? Până la urmă, ce politicieni susținem? De ce? Până când?
