Omul își sapă groapa cu gura. Sensurile acestui străvechi proverb sunt și astăzi controversate. De pildă, unii îi văd dimensiunea gastronomică: dacă mănânci ca nesătulul, nu te mira de groapa de la capătul platoului cu mititei. Foamea diverșilor mititei a umplut autostrăzile, bugetul și buzunarele private ale României de gropi. Dar, în primul rând, a umplut Parlamentul de înfometați.
Probabil că deputatul Vosganian, preocupat că economia de subzistență a țăranului nu cotizează la buget, se gândea și la colesterolul alegătorilor. Deputatul Vosganian, etern indispensabil în Parlament, în demnități și funcții publice, este uns cu toate sfintele alifii: mirul sfințit l-a salvat de groapa cu lei a tribunalului. În 2013, deputatul poet a fost acuzat de DIICOT de complot și subminare a economiei naționale pentru că, pe când era ministru al Economiei în guvernul Tăriceanu, s-ar fi încârduit cu unul dintre interlopii de pe lista celor mai bogați români, fost ofițer de securitate (ca mulți alți români bogați), căruia i-ar fi furnizat gaze discreționar și la prețuri fără concurență, producând un prejudiciu de circa 130 de milioane de euro. Și în 2013, și doi ani mai târziu, doar mirul, Sfântul Duh și alți sfinți de la înalt nivel politic l-au salvat de anchetă și de consecințele penale ale ireprimabilei sale foame. Acum, ar vrea ca fiscul să fie mai atent la amănuntele vieții de zi cu zi pentru că, dacă toți ar fi disciplinați cu plata micilor contribuții bugetare, am fi mai întremați economic. Ni-l amintește cumva pe șeful său de partid, Tăriceanu, care spunea cândva că profesorii nu ar trebui să se plângă pentru că dau meditații ca infractorii, fără să plătească impozite.
Dar Vosganian face o critică radicală a economiei țărănești, spunând că nu e vorba doar despre găinile evazioniste, ci despre întreaga producție casnică pentru care nu se plătesc salarii, TVA și angarale la stat. „Toate acestea, cotețele, brazdele, grădinile, stânele și atelierele din fundul curții produc produs intern brut, dar nu produc și impozite. Producția din gospodăriile populației ajunge la peste 20% din PIB, fără să producă niciun leu impozit la stat. Doar ceva neglijabil, prin piețele țărănești,” scrie deputatul plin de ranchiună neagră pe albul paginii de socializare și conchide că: „Faptul că avem o atât de puternică înclinație spre autoconsum, și nu doar în ce privește alimentele, ne costă în fiecare an venituri bugetare de multe miliarde de lei.”
Poetul economist lasă să se înțeleagă că ar trebui să se facă un recensământ al gospodăriilor țărănești, iar oamenii să plătească taxe și impozite pentru fiecare paricopitată și galinacee din curte că sunt și ele acolo, niște suflete moarte pe farfurie. O soluție care ne amintește că pentru comuniști patrupedul era cel mai prețios capital.
Într-o economie schilodită de poftele celor care au abuzat-o cum au vrut, cu un buget vlăguit de foamea de bani a clienților, cu o hartă a productivității pe care cele mai multe luminițe s-au ars, cu un establishment ale cărui droguri sunt funcțiile, abuzurile și banii, o pretenție de felul acesta venită de la un individ acuzat (și, prin grija colegilor, nejudecat) în mod repetat de abuz în serviciu soldat cu mari prejudicii pare de un cinism maxim. El reprezintă o clasă de indivizi care conferă o ambiguitate suplimentară gropii cu care am început aceste rânduri. Nu doar că preocuparea lui culinară pentru magiunul și ouăle jumări ale țăranilor indică un colesterol periculos, dar vorbele lui nemăsurate par să sape cu spor la groapa politică pe marginea căreia stă în echilibru, iată, de prea mulți ani. Este însă un echilibru stabil, pentru că deputatul are o plasă de siguranță: plasa de interese și relații care se numește clasa politică cu care este solidar în instincte, contacte și foame.
Oricum, observațiile făcute de tovarășul de drum al lui Liviu Dragnea tocmai în zilele în care România este măturată de valuri succesive de scumpiri pregătind se pare un puseu inflaționist (și, în consecință, o nouă criză economică) sunt cinice și nepotrivite. Demnitarii girează o economie de a cărei creștere sunt primii și singurii care beneficiază. Acum susțin că de majorarea prețurilor la energie electrică, petrol sau gaze ar fi de vină nu programul lor politic populist-naționalist, foamea lor de insectă și proasta guvernare, ci uraganele de peste Atlantic. Probabil că în aceeași măsură ca furtunile de pe Jupiter. Au avut de grijă să-și atribuie majorări, sporuri, diurne și alte bonusuri, și-au plasat copiii la studii în străinătate sau în slujbe călduțe și bine plătite. Din bugetul adunat cu penseta din buzunarele tuturor s-au plătit salarii, asigurări și pensii grelei și harnicei moșteniri de activiști comuniști și securiști care, și azi, parazitează până la paralizie bugetul și resursele naționale.
Moartea generalului Vlad, fost șef al Securității, ridicat pe scuturi de diverși agenți de influență și dus cu onoruri militare la ultima groapă, ne reamintește care au fost prioritățile din totdeauna ale clasei politice: și-au protejat mardeiașii, i-au cultivat, le-au dat legitimitate, funcții, prestigiu. Din bani publici, desigur. Pre mulți a tras Vlad în țeapă pur și simplu pentru că i-o cerea devotamentul față de partid. Defunctul general, acuzat că ar fi orchestrat represiunile din noiembrie 1987 de la Brașov și asasinarea disidentului Gheorghe Ursu (două momente încă misterioase a căror soluție se află în dosare bine păzite din arhiva SRI), a fost beneficiar al unor pensii consistente (ca să nu mai vorbim de porumbeii albi eliberați la groapă), iar fiul său lucrează la Departamentul de control al guvernului (ceea ce explică, poate, cum de la funeralii și-a făcut simțită prezența și guvernul, cu o imensă și efuzivă coroană de flori). Continuitatea aceasta nu trebuie să ne mire: ca și în cazul lui Ion Dincă, urmașii duc mai departe școala vieții de partid deprinsă în propria familie, devenind și ei indispensabili stabilității instituționale. Iar teancul de documente pe care, în fine SRI a decis, la o zi după funeralii, să le desecretizeze ar putea să nu conțină nicio surpriză, ci doar confirmarea (a câta oară?) rolului pe care l-a avut securitatea condusă de Vlad în ultimii ani ai lui Ceaușescu: armata de bătăuși a partidului care-i suprima pe incomozi și „curăța pădurea de uscături” (cum spunea Cârmaciul). Poate că doar evidentele paralelisme cu prezentul au determinat SRI să păstreze până acum sub cheie aceste arhive. Sau respectul pentru principiile și profesionalismul înaintașilor.
Dar Vlad reprezintă doar vârful rupt al icebergului cheltuielilor sociale cu sociopații fostului și actualului regim. Dacă am râcâi puțin biografiile și declarațiile de interese ale demnitarilor am descoperi, ca în palimpsestele antice, istorii de familie și interese suprapuse. V-ar prinde mirarea să aflați că mardeiașii aduși de Codrin Ștefănescu să-l apere pe Liviu Dragnea, șeful de partid, la ieșirea de la Înalta Curte (când cetățeni interesați agitau cătușe și-i puneau întrebări incomode) sunt angajați în cine știe ce instituție de stat la departamentul de Resurse Umane și că principala lor atribuție, chiar dacă arată ca niște bătăuși interlopi (sau tocmai de aceea) este headhunting-ul, vânătoarea de talente (și de capete)? Poate că sunt consilieri de imagine sau pe probleme de siguranță națională așa se și explică pumnii dați jurnaliștilor insolenți care, nu-i așa? reprezintă o vulnerabilitate de securitate. Sau poate că partidul lui Dragnea are propriul său serviciu secret. Însuși Codrin Ștefănescu, coordonatorul lor, a fost nu odată la un pas de a se lua la bătaie cu interlocutorii săi, dornic să aplice cu pumnii lecții de dicție și corectitudine politică deprinse, probabil, de la subalternii generalului Vlad. Nici nu ar trebui să ne mire că mardeiașii PSD au funcții în stat, căci se știe că bătaia e ruptă din raiul în care merge clasa muncitoare iar partidul lui Dragnea alunecă tot mai repede și zgomotos în groapa pe care i-au săpat-o șefii lui cu homofobia, cultul personalității și cripto-paseismul lor, cu rrromânismul muced și cu șovinismul adiacent.
Pretenția că evazionismul s-a născut la sat pare cu atât mai absurdă și cinică cu cât investițiile sunt la minime istorice în vreme ce furturile sunt la maxime istorice, iar recuperarea prejudiciilor se face în proporții farmaceutice. Dacian Cioloș, fost ministru al agriculturii în 2008 și coleg de cabinet cu deputatul ALDE, îi reamintește că, pe vremurile când împărțeau la guvern același aparat de făcut cafea, i-ar fi propus soluții pentru ca producția suplimentară a țăranilor să apară pe radarele fiscale însă domnul Vosganian l-ar fi tratat ca pe un agricultor. Problema, spune Cioloș, nu e găina rău-platnică, ci proasta guvernare. Poate că dacă s-ar accelera „recuperarea pagubelor făcute de cei care au furat statul și au condamnări definitive, statul ar avea mai mult de câștigat decât luându-se de găinile din curțile oamenilor,” adaugă fostul prim-ministru. Și, într-adevăr, o strategie prin care ar putea, în fine, contribui și demnitarii la bunăstarea generală ar fi să ajute la recuperarea prejudiciilor în dosarele în care sunt condamnați ei, familiile și protejații lor. Dat fiind că mulți dintre politicieni sunt certați cu legea, probabil că un program realist de guvernare ar trebui să treacă printre sursele de alimentare a bugetului nu ouăle din poiata țăranului, ci ouăle de aur din conturile demnitarilor. Acolo sunt banii dumneavoastră!
E limpede, așadar, că unii își sapă groapa cu gura nu doar pentru că sunt fomiști, ci și pentru că vorbesc prea mult fără să gândească. Nici nu e clar pentru cine sapă groapa. Pentru ei, sau pentru alții. Căci un alt proverb din vechime spune că atunci când sapi cuiva o groapă, mai sapă una și pentru tine.
