Mi se reproșează, uneori, că mă ocup prea insistent de comunism și nu dau destulă atenție post-comunismului, cu ale sale dileme, speranțe și patologii. Nu cred ca m-am ferit să spun lucrurilor pe nume de câte ori mi s-a părut că este cazul. Încă din anii ’90, am scris, în Occident și în țară, despre Ion Iliescu și acea voluptate a clarobscurului istoric care îi definește forma mentală, despre modul în care FSN-ul a deturnat și a confiscat revoluția, despre meandrele cripto- și neo-comunismului à la roumaine. Am identificat fantasmele salvării, am scris despre cei care construiesc mituri și despre cei care le destramă.
Pe vremea aceea, N. Manolescu ținea la România Literară o excepțională rubrică intitulată „Ochiul Magic”. A strâns acele comentarii analitice într-un volum intitulat Dreptul la normalitate, apărut la Editura Litera în 1991. Am fost onorat să scriu prefața cu titlul „N. Manolescu și renașterea prozei politice românești”. Cred că acel volum ar trebui republicat spre lămurirea celor mai tineri privind topografia morală a acelor timpuri, mizele polemicilor din epocă, departajările care aveau loc și care nu au contenit să alimenteze tensiuni și polemici în anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cât de angajat era criticul în bătăliile intelectuale și politice ale vremii, cât de tranșant și totodată nuanțat era diagnosticul său. Nu știu altă carte care să surprindă atât de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au făcut posibilă infestarea spațiului public cu atâtea și atâtea inepții, falsificări ale adevărului, abjecții și calomnii ordinare. În câteva luni, ori mai precis, în câteva săptămâni, România a trecut cu o viteză amețitoare de la starea de grație la starea de greață. Păguboasele roade le culegem și astăzi.
În consonanță cu moștenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publică este cauterizată. Se ridică, sub ochii noștri, monumente unor istorici ceaușiști, activi în perimetrul controlat de Ilie Ceaușescu, câtă vreme Lucian Boia și Neagu Djuvara sunt acuzați de „anti-românism”. Se uită cu stupidă nonșalanță că în 1999, ca ministru de externe, Andrei Pleșu a jucat un rol decisiv, împreună cu președintele de-atunci, Emil Constantinescu, în orientarea politicii externe spre NATO, nu în direcția pro-Miloșevici susținută de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc și Adrian Năstase. Fostul șef de cabinet al ultimului șef al Securității publica, la o editură cunoscută, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile împotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte puține excepții, presa tăcea. Ni se recomanda, sfătos, să ascultăm și „partea lor de adevăr”, să nu ne grăbim cu opiniile negative.
Imediat după prăbușirea dictaturii, noul regim a înțeles că risca să fie rapid contracarat în tentativa de restaurație comunistă (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan-Roman-Voican Voiculescu-Marțian Dan-Bârlădeanu-Măgureanu) de noile forțe democratice simbolizate de societatea civilă și partidele democratice renăscute. Pentru Ion Iliescu, liderul țărănist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireproșabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social (GDS) apărea ca o versiune românească a organizațiilor poloneze din anii ’70 și ’80 gen KOR (Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor). România recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu mișcările civice din Europa de Est și Centrală. O dinamică asemeni celei din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia era coșmarul noii puteri de la București. Românii erau sortiți, în acest scenariu, să rămână de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o luptă între două Românii. Regimul accelera acțiunile a ceea ce Andrei Cornea a numit atunci mașina de fabricat fantasme.
Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralistă, puterea, dominată de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste tradiționale: instigarea la ură, demonizarea adversarilor, propaganda deșănțată împotriva celor bănuiți de orientare pro-occidentală. Lucrurile au început încă din ianuarie 1990, s-au agravat în lunile următoare, au atins paroxismul în iunie 1990, odată cu invitarea minerilor (conduși de securiști în civil) să anihileze societatea civilă și partidele democratice. Asemeni comuniștilor din perioada 1944-1947, politrucii feseniști au construit un întreg eșafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democrația liberală și piața liberă. Ion Iliescu perora despre „democrație originală”, iar Brucan îi ținea isonul cerând un regim „fără isme și fără partide”. Adică doar cu fesenism. Se năștea un nou sistem monopolist, o nouă nomenclatură cleptocratică. SRI-ul era o prelungire a unei niciodată pe deplin desființate Securități. În locul transparenței democratice, domnea opacitatea mafiotică.
