Linkuri accesibilitate

Societate civilă și un nou principiu al puterii


Intelectualii revizioniști care făcuseră atât de mult pentru a submina fațada ideologică a regimurilor comuniste și-au abandonat, în cele din urmă, iluziile legate de reformabilitatea sistemului din interiorul partidului conducător.

Dată fiind densitatea atmosferei sovietico-est-europene, apostazia lor a creat premisele perceperii democrației dincolo de orice aranjament pe care o revoluție de la vârf l-ar putea produce. Ei s-au orientat în schimb spre redescoperirea virtuților dialogului și avantajelor discursului civil.

Așa cum a remarcat și istoricul Vladislav Zubok, constituirea mișcării drepturilor omului în Uniunea Sovietică a fost o breșă produsă de o schimbare de conștiință, „de la idealizarea «vârstei de aur a bolșevismului» și glorificarea «normelor leniniste», la adoptarea «principiilor morale universale»”.

Membrii nou-născutei opoziții democratice au susținut nevoia de a crea o politică alternativă. Scriitorul maghiar György Konrád a vorbit despre emergența antipoliticii ca provocare la adresa versiunii apocrife a politicii întruchipate de sistem: „Ideologia opoziției democratice împărtășește cu religia convingerea că demnitatea personalității individuale (atât în sine, cât și în altă persoană) reprezintă o valoare fundamentală care nu cere nicio altă demonstrație. Autonomia și solidaritatea ființelor umane sunt cele două valori de bază și reciproc complementare la care mișcarea democratică asociază alte valori” (Antipolitics).

Experiențele amare din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia au convins acești critici de faptul că esența chestiunii era să meargă dincolo de logica sistemului. Contribuția crucială a revizionismului la stoparea auto-satisfacției marxist-leniniste a fost de netăgăduit, dar principala sa slăbiciune a fost supunerea în fața regulilor dictate de birocrație. Noii oponenți radicali ai totalitarismului au perceput revizionismul ca pe o pledoarie șovăielnică pentru schimbare, deși era eretic pentru fanaticii ideologici ai regimului.

Aceste scrieri păreau ezoterice, în special dacă erau puse în contrast cu literatura disidentă, și au avut puțină priză la marele public. Chiar și așa, cea mai importantă eroare a revizionismului a fost aceea că a generat un criticism care era încă cifrat în limbajul puterii și logica dictaturilor de tip sovietic. Nu exista însă niciun dubiu că ideile revizioniste ale anilor 1960 au catalizat apariția unei contraculturi a disidenței. Eliberarea de sub vraja marxismului a fost o oportunitate de a regândi moștenirea radicală și de a reconsidera idealurile iacobine ale comunității totale.

În lupta dintre stat și societatea civilă, a fost sarcina celei de-a doua de a inventa un nou principiu al puterii care ar respecta drepturile și aspirațiile individului. Acest contraprincipiu și-a avut rădăcinile în viața independentă a societății, în ceea ce Václav Havel a numit puterea celor fără de putere. O nouă epocă și-a găsit maturitatea. A fost începutul extraordinarei demitizări a infrastructurii duplicitare a puterii comuniste.

Mai întâi Soljenițîn, apoi disidenții est și central-europeni, și-au anunțat hotărârea de a restaura valoarea normativă a adevărului. Refuzând minciunile oficiale și restabilind adevărul în matca sa s-a dovedit a fi o mult mai de succes strategie decât criticismul revizionist din interior. Disidența Europei Centrale și de Est a subminat leninismul folosind două traiectorii: „crearea conștientă a unui loc al rezistenței”, numit, de asemenea, „polis paralel”, „a doua societate”, „antipolitică” și așa mai departe, și „strategiile gemene ale noului evoluționism și non-violenței” (precum „auto-limitarea” lui Jacek Kuroń, sau „reformismul radical” al lui János Kis) (vezi Dilemele disidenței în Europa Est-Centrală).

Pentru prima dată în secolul XX, disidenții au respins necesitatea statusului (privilegiului) revoluționar ca o justificare pentru violența (statului) în transformarea societală. În acest proces, ei au forțat, de asemenea, intelectualii occidentali să-și confrunte propriile iluzii originate în fascinația totalitară pentru utopia armată. În plus, mișcarea disidentă a distrus ireversibil vălul auto-construit, auto-înșelător și complet depășit al ignoranței în privința costurilor umane ale revoluției. În cazul Franței, aparent țara nesfârșitului angajament în slujba privilegiului revoluționar, Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, într-un copleșitor și mistuitor detaliu, a fost rechizitoriul care, în cuvintele lui Georges Nivat, „ne-a înfrânt”.

Scopul ultim al comunismului, victoria asupra politicii într-un corp social complet unificat—renumitul „salt în regatul libertății”—a fost contestat de un imperativ moral al responsabilității politice. Concepte precum planificarea centralizată, rolul conducător al partidului, principiul luptei de clasă pe scena mondială și piramida sovietelor, fuseseră legitimate în termeni istorici.

Într-o anumită măsură, Gorbaciov a sperat că partidul își va găsi sufletul în lupta pentru modernizarea culturii politice sovietice, dar a descoperit că vremurile au zădărnicit asemenea eforturi. Și doar când a fost prea târziu, în iulie 1991, într-un moment de dezorganizare ideologică devastatoare în cadrul PCUS, el a forțat „o ruptură decisivă cu depășitele dogme ideologice și stereotipuri”.

A eșuat, pe de altă parte, în a căuta soluții în afara partidului. A refuzat să adopte strategia meselor rotunde—simbolul revoluțiilor pașnice central-europene din 1989. Tot el a imaginat o tranziție la democrație prin mijloacele socialismului (încă incoerent articulată), dar într-o societate pluralistă, viziunea sa nu era singura care concura în piața publică.

Este acum evident faptul că principala putere a regimurilor comuniste a fost abilitatea lor de a menține un climat de teroare și deznădejde; principala lor slăbiciune a fost eșecul în a supune mintea umană. Nu subestimez problemele economice intrinseci ale acestor regimuri, însă principala lor vulnerabilitate a fost neputința de a produce încredere.

Glasnost a fost o tentativă de a rezolva nesoluționabilul, un efort disperat de a crea un mediu mai puțin sufocant fără a schimba principiul dominației partidului. Revoltele din 1989 și 1991 au arătat că materialul era probabil mai moale, dar cămașa de forță rămăsese neschimbată, generând atitudinea supremă—dezaprobarea sistemică populară completă!

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG