Revoluțiile din 1989 au fost înainte de orice revoluții ale minții, iar intelectualii critici au jucat rolul „subiecților revoluționari”. Evaluările euforice ale valului revoluționar, adesea comparat cu Primăvara Națiunilor de la 1848, au fost numeroase, iar Timothy Garton Ash a oferit unele dintre cele mai elocvente articole pe această linie, în special în ale sale captivante contribuții din New York Review of Books, mai târziu reunite în volumul Lanterna Magică.
Dacă termenul de „revoluții” este sau nu cel mai adecvat pentru a descrie aceste schimbări, rămâne, desigur, o chestiune deschisă. Dincolo de orice dubiu este impactul istoric global al transformărilor inaugurate de evenimentele din 1989 și apariția unei noi viziuni asupra politicului.
În secolul XX, numeroși intelectuali s-au angajat într-o căutare frenetică a utopiei și au participat adesea la legitimarea unor despotisme antrenate ideologic: „A fost astfel întru totul potrivit faptul că tocmai nemulțumirea intelectualilor Europei vizavi de marea narațiune a progresului a fost cea care a declanșat avalanșa care a urmat” (Tony Judt, Epoca postbelică).
Potrivit lui Garton Ash,
„Anul 1989 nu a schimbat realitățile. Și totuși, era ceva nou; exista o mare idee nouă, iar aceasta a fost revoluția însăși—ideea revoluției non-revoluționare, revoluția evolutivă. Motoul anului 1989 poate fi dat de marele critic al lui Lenin, Eduard Bernstein: „Scopul este nimic, mișcarea este totul”. Așa că aceasta a fost o revoluție care nu era despre ce, ci despre cum. Motoul particular al nesupunerii pașnice, susținute, extraordinar de inventivă, civilă în mare parte, canalizată într-o elită de opoziție care era ea însăși pregătită să negocieze și să caute compromisul cu puterile existente, puterea la acel moment (pe scurt, mesele rotunde)—aceea a fost noutatea istorică a lui 1989. Acolo unde ghilotina este simbolul lui 1789, masa rotundă este simbolul lui 1989”. (vezi „Concluziile” sale în Between Past and Future)
Trebuie să avem în vedere faptul că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții societății civile în anii 1970 și 1980, nu au dorit să acapareze puterea. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței asupra subiecților orânduirii comuniste, a fost angajamentul lor privind restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție.
Stephen Kotkin a arătat cu multă acuratețe faptul că cel mai vulnerabil aspect al sistemelor comuniste a fost minciuna lor endemică. În acest context, susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă față de Marea Minciună a partidului.
Reabilitarea unor noțiuni precum libertate, demnitate, cetățenie, suveranitatea poporului și pluralism, a reprezentat o provocare radical simbolică și politic-practică la adresa lumii totalitare. În plus, pentru prima oară în istoria comunismului în regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt a încercat „să umple spațiul anomic dintre individ și stat” (Epoca postbelică).
Cu alte cuvinte, un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism putea fi întrezărit odată ce intelectualii și segmente ale populației nu mai erau tăcute. Societatea civilă chiar a contat în contextul lui 1989.
Anne Applebaum a subliniat într-o recenzie la Societatea necivilă a lui Stephen Kotkin faptul că formele alternative de organizare „au ajutat la crearea mulțimilor și apoi au ajutat mulțimile să creeze schimbarea (împingându-l pe Václav Havel către președinție, spre exemplu). Poate că, mai important, ele i-au afectat pe birocrații de rang mediu, oamenii care au urmat tot timpul ordinele, dar care, odată cu dispariția amenințării unei invazii sovietice, nu mai doreau să facă acest lucru. Oameni precum polițistul care a deschis spontan bariera la Zidul Berlinului, doar pentru a lua un exemplu cunoscut, au fost împinși să schimbe taberele de către, da, societatea civilă care creștea în jurul lor” (1989 and All That).
Chiar dacă societatea civilă nu era atât de coerentă, numeroasă, influentă sau vizibilă precum cea necivilă, a furnizat totuși un ideal mobilizator într-un mediu dominat de coerciție, cinism și paralizie. Aș merge într-atât de departe încât să spun că importanța societății civile rezidă nu în greutatea sa politică, în mod particular, ci în faptul că aproape a devenit o profeție care s-a împlinit pe sine...
