Linkuri accesibilitate

Soljenițîn și „arhipelagul european”


Aleksandr Soljenițîn a expus în Arhipelagul Gulag sistemul lagărelor de muncă forțată sovietice și a arătat cum își are originea în proiectul revoluționar al lui Lenin. Relevanța acestei condamnări - cartea a apărut în 1973, în engleză un an mai târziu -, ca provocare la adresa statului sovietic, a fost evidentă din prima clipă pentru Kremlin. A fost, așa cum spunea Brejnev în interiorul Politburo-ului, o profanare „a tot ceea ce ne este mai drag”, motiv pentru care regimul bolșevic a ripostat mai întâi cu acuzații de trădare și apoi, prin deportarea laureatului Nobel din 1970, în Germania de Vest, la Frankfurt, pe data de 13 februarie 1974, dublată de retragerea cetățeniei sovietice.

Arhipelagul Gulag, editura Harper & Row, New York, 1973
Arhipelagul Gulag, editura Harper & Row, New York, 1973

În deceniul care a urmat, manuscrisul Arhipelagului a circulat în samizdat, iar impactul său tainic asupra minților cetățenilor sovietici a făcut ca lung-așteptata publicare în Rusia, la apogeul perestroikăi gorbacioviste, să devină unul din cele mai importante evenimente politice. Dar Soljenițîn a avut un impact enorm asupra Occidentului, în special asupra intelectualilor francezi, gardienii tradiționali ai entuziasmului revoluționar. În cuvintele lui Bernard-Henri Lévy, Arhipelagul Gulag a fost „de ajuns spre a ne zdruncina peisajul mental și a ne da peste cap indicatorii ideologici”. (BHL, La Barbarie à visage humain, 1977) Acest cutremur ideologic a fost amplificat de apogeul lungii confruntări a lui Aleksandr Soljenițîn cu autoritățile sovietice. Din septembrie 1973, când Soljenițîn anunța iminenta publicare a Arhipelagului ca răspuns la confiscarea de către KGB a unei copii ascunse, și până pe 13 februarie 1974, când a fost arestat și deportat, primele pagini ale ziarelor occidentale au consemnat spectacolul luptei inegale dintre un disident exemplar și statul totalitar.

Numai că pe măsură ce toată această dramă se desfășura, asaltul verbal al lui Soljenițîn la adresa regimului sovietic era dublat de salve intermitente împotriva iluziilor revoluționare ale Occidentului. Un eseu intitulat „Pace și violență” era în fapt un atac furibund la adresa dublelor standarde care au făcut posibilă promovarea păcii prin refuzul de a condamna terorismul. „Scrisoarea către Boși” din martie 1974 cerea regimului Brejnev să repudieze marxismul ca pe „trombă a Occidentului” și admitea că „revoluțiile sângeroase de masă sunt mereu dezastruoase pentru poporul care le hrănește”. Soljenițîn a batjocorit mereu „ideologia de avangardă” și pe apologeții acesteia.

Arhipelagul Gulag în samizdat, exemplar confiscat de KGB (Arhiva Serviciului de Securitate al Ucrainei)
Arhipelagul Gulag în samizdat, exemplar confiscat de KGB (Arhiva Serviciului de Securitate al Ucrainei)

Reacția inițială a multora din apărătorii privilegiului revoluționar a fost să-l distrugă pe Soljenițîn drept „contra-revoluționar”. Cele mai veninoase critici au venit, deloc surprinzător, din rândurile partidelor comuniste occidentale, care l-au denigrat pe Soljenițîn ca adversar al păcii. Partidul Comunist Francez a pretins că Arhipelagul Gulag nu aduce nimic nou, în afara faptului că autorul era „un dușman declarat al socialismului însuși”. Intelectualii de stânga care n-au împărtășit această concluzie (Gilles Martinet, de pildă), au avut de-a face cu furia călăilor ideologici ai PCF, care au trecut la intimidarea redacției revistei Le Nouvel Observateur (LObs) ca urmare a publicării considerațiilor lui Martinet pe marginea relevanței capodoperei autorului rus. Jean Daniel, cel care conducea revista în epocă, a vorbit într-un articol despre un „arhipelag european”, încercând să descrie atmosfera de profund resentiment care domnea în cercurile stângiste.

Soljenițîn în Germmania, 15 februarie 1974
Soljenițîn în Germmania, 15 februarie 1974

Premisele care au subîntins această antipatie a stângiștilor francezi au fost atacate de filosoful André Glucksmann, care, ulterior, avea să fie catalogat drept unul din „copiii lui Soljenițîn”. Gazetar polemic în timpul mișcării studențești din 1968, Glucksmann părea să întruchipeze lirismul revoluționar al epocii. În același an, publica un faimos manifest (Stratégie et révolution en France) înțesat cu citate din Marx și Lenin, și promitea că „revoluția socialistă în Franța va dezlănțui, treptat, furtuna”. Numai că, în 1974, îngrețoșat de calomniile la adresa celui mai faimos supraviețuitor al Gulagului, Glucksmann a început să aibă dubii cu privire la categoriile utilizate de comentatorii de stânga în încercarea acestora de a ridiculiza mesajul lui Soljenițîn. Critica privilegiului revoluționar a fost elaborată de Glucksmann în Bucătăreasa și mâncătorul de oameni (Humanitas, 1992, pentru ediția românească), un eseu extins despre stat, marxism și lagărele de concentrare care a devenit, cum spune istoricul francez Michel Winock, „o dată simbolică a istoriei noastre [franceze] intelectuale”.

Ceea ce a trebuit să învețe Occidentul de la acești supraviețuitori ai statului clasic post-revoluționar a fost că marxismul, ideologia revoluționară exemplară, era un instrument de opresiune, inextricabil legat de existența Gulagului. Și tot marxismul a fost cel care a nutrit dorința „de a nu vedea” (Glucksmann), obiceiul de a întoarce capul și de a închide ochii la proliferarea universului lagărelor de concentrare. Cuvintele lui Bernard-Henri Lévy din Barbarism cu față umană stau mărturie pentru această metamorfoză:

Aleksandr Soljenițîn la Habarovsk, anul 1994, în pelerinaj de la Vladivostok spre Moscova
Aleksandr Soljenițîn la Habarovsk, anul 1994, în pelerinaj de la Vladivostok spre Moscova

„Tot ce-a trebuit să facă Soljenițîn a fost să vorbească și ne-am trezit din somnul dogmatic. Tot ce-a trebuit să facă a fost să apară și o întreagă și mult prea lungă istorie a ajuns la sfârșit: istoria acelor marxiști care vreme de treizeci de ani au luat calea decadenței în căutarea celor vinovați, navigând dureros de la «fenomenul birocratic» la «deviația stalinistă», de la «crimele» lui Stalin la «greșelile» lui Lenin, în fine, de la leninism la gafele primilor apostoli, trecând prin straturile terenului marxist unul câte unul, sacrificând câte un țap ispășitor la fiecare pas, dar absolvindu-l întotdeauna pe cel pe care îl denunță pentru prima dată—părintele fondator în persoană, Karl Kapital și sfintele lui scripturi”.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG