Cupa Mondială 2018 e, în toate datele ei confirmate, o repetiție a ceea ce s-ar putea numi Cupa Mondială post-globalizare. Șirul de Cupe Mondiale din ce în ce mai asemănătoare și mai supuse schimbărilor din afară are o istorie în trepte și începe, firav, în 1966.
Prima Cupă Mondială cu adevărat televizată, în alb-negru, a adunat un public dacă nu global, măcar vast și inernațional. După patru ani, în Mexic, Cupa Mondială e, pentru prima oară, televizată în culori, pentru un public mult mai larg. Mexic 1970 deschide seria marilor carnavaluri tehno-mediatice dar e, încă, jucată în formatul clasic al turneului cu 16 echipe, în 4 grupe. Acest format rezistă încă două ediții, pînă la Mondialele din Spania, în 1982. Fotbalul acestei etape e, practic, o suită de capodopere care stabilesc panteonul fotbalului modern. De notat că, fără șocul color tv din 1970, Pele ar fi rămas, probabil, o amintire semi-legendară și fără conținut, așa cum a fost ea fixată la ediția Suedia 1958, în absența televiziunii.
După 1982, formatul se schimbă. Mai întîi, la 24 de echipe și apoi, de la ediția Franța 1998, la 32 de echipe. E formula folosită și azi. Numărul calificatelor la turneul final e dublu față de norma clasică și pare un semn de progres. Nu neapărat. Căci dublarea numărului de calificate nu reflectă atît avansul calitativ-geografic al jocului de fotbal cît extinderea capacității de difuzare și consum a imaginii televizate.
Între timp, din 1995, scena fotbalului național și internațional, a absorbit un alt șoc plin de urmări: apariția așa numitei Reguli Bosman care a eliminat toate barierele naționale pe piața de jucători. Altfel spus, oricine se poate transfera oriunde și, în primul rînd, acolo unde salariile sînt mai mari. Consecința internă a fost explozia campionatelor interne care au devenit enorme burse colectoare de valori externe. Rînd pe rînd, campionatele italian, englez, spaniol, francez, olandez și german au devenit piețe de schimb în căutare de jucători de import.
Cazul Angliei, cu o cultură financiară net superioară, a provocat fenomentul extrem: Premier League - un campionat de nababi, cu 60-70% jucători străini, din care 25-30% valori de vîrf ale fotbalului mondial. Efectele au apărut imediat și au lovit fotbalul jucat la nivel de Națională. Mai întîi, baza de selecție locală s-a redus sau a intrat în declin valoric. Anglia adună greu o echipă Națională decentă. Apoi, Liga Campionilor a devenit cea mai importantă competiție a lumii. Cupa Mondială reține titlul de glorie suprem, dar se joacă o dată la patru ani. Liga Campionilor e, însă, un soi de Cupă Mondială anuală care a duce glorie și cotă mult mai repede și mai ușor. Firește, interesul jucătorilor pentru Cupa Mondială a devenit, dacă nu secundar, măcar relativ. Perspectivele duc în aceeași direcție.
În 2026, dacă nu cumva încă din 2022, Cupa Mondială își va schimba, iar, formatul. Turnelul final va fi lărgit de la 32 la 48 de echipe. Noua Cupă Mondială va deveni echivalentul unui circ planetar și va depăși capacitatea de organizare a celor mai multe state luate separat. În 2026, turneul va fi organizat de Statele Unite, Canada și Mexic. Din rațiuni logistice, formula va deveni obligatorie. Din rațiuni de capacitate umană, nivelul fotbalului la Cupă Mondială va rămîne discutabil, dacă nu modest. Spectacolul va fi, însă, copleșitor.