Primul Război Mondial a reprezentat o experiență fără precedent în viețile oamenilor, una care a trebuit gestionată la nivel personal, politic și cultural. Aceste etaje ale existenței sunt strâns legate de maniera în care bărbații și femeile, deopotrivă, au integrat experiența războiului în propriile vieți, domesticind-o, făcând-o parte integrantă din mediul lor înconjurător, din aspirațiile și reveriile lor politice.
Prima conflagrație mondială a constituit o cumpănă, un moment de cotitură nu doar în viețile oamenilor, ci și în politică și cultură, chiar și acolo unde, după război, a fost redată o fațadă de normalitate. Entuziasmul inițial al anului 1914 a lăsat loc plictiselii, amorțirii, cinismului și chiar neliniștii. După ce s-a terminat războiul, și chiar pentru o bună perioadă a acestuia, realitatea a fost pusă în umbra mitului experienței belice.
Acest mit a conținut și câteva din principalele teme care reușiseră să-i anime pe oameni, într-o etapă sau alta a conflictului: spiritul lui 1914; războiul ca test al bărbăției; idealul camaraderiei și cultul soldatului căzut. Vorbim, așadar, de o serie întreagă de atitudini care i-au ajutat pe oameni să confrunte și accepte această experiență nemaipomenită. Tot ele au informat multe din percepțiile literare, artistice și politice după 1918.
Indiferent de reconfigurarea postbelică a Europei, mitul experienței de război a devenit un fel de motor al vieții private și publice, deși mai mult în țările nemulțumite de efectele Tratatului de la Versailles. Absența unui astfel de mit a reprezentat, de altfel, și una din cele mai importante diferențe între primul și al doilea război. Acest lucru a însemnat că, după 1945, dificila tranziție de la starea de război la pace nu a mai dus la căutarea unui nou tip de politică și nici la forme artistice și literare experimentale—lumea occidentală s-a întors la politica și valorile tradiționale.
Creștin-democrația și liberalismul, chiar dacă au fost dispuse să încerce niște reforme, s-au reflectat mai degrabă în epoca burgheză de dinainte de 1914. Mitul acestei „vârste de aur” a părut să oblitereze după 1945 mitul experienței Marelui Război.
Acesta din urmă fusese opera voluntarilor, tineri educați din clasele de mijloc, ofițeri în cea mai mare parte a lor, în orice caz, oameni lipsiți de memoria vreunui conflict anterior. Mulți dintre ei văzuseră războiul ca sursă de regenerare personală și națională. Trăiseră cu sentimentul izolării chiar înainte de a se întâlni în tranșee.
„Doar soldatul este liber, pentru că poate privi moartea în față”, spunea Friedrich Schiller. Aici, printre brațe sfârtecate și șuier de obuze, toți acești copii ai Primului Război Mondial s-au eliberat de poverile cotidiene și au îmbrățișat o ciudată formă de libertate.
Războiul a fost opusul vieții burgheze, dând sens unei vieți (pentru ei) lipsită de sens. A fost descris uneori în culorile unui „festival” situat deasupra malaise-ului cotidian. Poate că aceste voci n-au reflectat întocmai dispoziția trupelor la acea dată, deși armata franceză, spre exemplu, a fost surprinsă de ratele scăzute de dezertori sau tineri care evită mobilizarea. În orice caz, ei au vorbit despre anumite nevoi, care vor deveni cruciale în lumea post-1918.
Războaiele ulterioare au continuat să evoce un răspuns similar din partea multor voluntari. S-a spus adesea că tinerii s-au dus în Spania în anii ’30 ca să apere republica în același fel în care bătrânii se duseseră în Flandra, cu două decenii mai devreme.
Evocarea spiritului lui 1914—apelul la arme și la acțiune—a fost utilizată extensiv și de către dreapta politică germană și italiană, și a fost o sursă de inspirație pentru SA-ul nazist și squadriștii fasciști italieni. Însă încă dinainte de 1933, imaginile Führer-ului și Reich-ului deveniseră elemente centrale ale idealurilor germane de regenerare națională, transmise de spiritul lui 1914.
Același spirit care a servit și ca punte de legătură postbelică între oroarea și gloria războiului...