Linkuri accesibilitate

Spontaneitatea revoluționară a Rosei Luxemburg


Motto: „Să fii un om (Mensch) e principalul lucru! Și asta înseamnă să fii ferm, lucid și vesel. Da, vesel în pofida a toate și a orice — de vreme ce smiorcăiala este treaba celui slab. Să fii un om înseamnă să-ți pui cu bucurie viața «în marea balanță a sorții» dacă este necesar, dar, în același timp, să te bucuri de fiecare zi însorită și de fiecare nor minunat…” — Rosa Luxemburg

Nicio altă figură din istoria socialismului european, dinainte, din timpul și de după Lenin, nu a susținut mai ardent spiritul libertar al tânărului Marx decât Rosa Luxemburg. O făcea spontan, nu apăruseră încă Manuscrisele economico-filosofice. Știa că apără o cauză pierdută atunci când, în ianuarie 1919, a luat partea insurecției suicidare organizată de Liga Spartacus, dar nu s-a dat în lături. A unificat, cum scria Hannah Arendt, spiritul revoltei și propria viață într-o sinteză sângerândă. A nutrit multe iluzii. A greșit de multe ori. Dar avea un merit: nu a acceptat cămașa de forță a birocrației, a detestat viziunea bolșevică despre o avangardă autodesemnată care se substituie de o manieră pedagogic-elitistă clasei muncitoare reale.

Prin 1969, apărea în Luceafărul (era pe vremea când săptămânalul era condus de Virgil Teodorescu, fost poet suprarealist devenit funcționar al literaturii sub comunism) un eseu al lui N. Tertulian despre tânărul Lukács și Rosa Luxemburg. Vorbea acolo istoricul ideilor despre o carte complet necunoscută în România, intitulată Critica Revoluției Ruse. În acest volum, Rosa îi riposta lui Troțki, cel care justificase în Comunism și terorism dizolvarea, în ianuarie 1918, a Adunării Constituante, cu cuvintele: „Noi, marxiștii, nu fetișizăm democrația parlamentară”. La care Rosa răspundea: „Noi, marxiștii, nu fetișizăm nimic”. Era o aluzie străvezie la cultul mistic al partidului ca „vehicul al Rațiunii în Istorie”.

Pentru Rosa Luxemburg, o asemenea viziune cvasi-religioasă era străină de natura libertară și rațională a unei doctrine revoluționare care nu uită individul. Era de fapt un ecou, poate subconștient, al reproșurilor lui Herzen la adresa revoluționarilor utopici, iluminații de tip Cernîșevski, Tkaciov, Pisarev, Ogariov, etc. Același Tertulian (el însuși un personaj despre al cărui itinerariu ar merita scris un articol) se referea apoi și la un eseu despre Rosa Luxemburg din faimoasa carte a tânărului Lukács, Istorie și conștiință de clasă (Geschichte und Klassenbewusstsein).

Între studiile de dialectică marxistă din ceea ce gânditorul greco-francez Kostas Axelos, marxist de orientare heideggeriană, a numit le livre maudit du marxisme, era, pe lângă Reificarea și conștiința de clasă a proletariatului, și cel, deopotrivă critic și elogios, despre teoria politică a Rosei Luxemburg și despre polemicile acesteia cu Eduard Bernstein și cu Lenin. Critica Revoluției Ruse a apărut și ca volum de sine stătător în seria cu scrierile Rosei, la editura pariziană specializată în stânga radicală, Maspéro. Să amintim impresionanta biografie a Rosei scrisă de istoricul britanic J. P. Nettl (monumentul literar prin excelență dedicat revoluționarei, din care nu lipsește niciun detaliu, oricât de infinitezimal, despre viața „Rosei cea roșie”), precum și studiile despre opera și viața ei, semnate de Hannah Arendt, Dick Howard, Stephen Eric Bronner și George Lichtheim.

Personajul intrigă la maximum: evreică poloneză devenită cetățean german, spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, Rosa a fost o cosmopolită, o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor. Istoria marilor patimi revoluționare din veacul al XX-lea include, negreșit, capitolul despre Rosa Luxemburg și destinul revoluției germane. Pentru că eșecul revoluțiilor germane care au urmat celei bolșevice (ianuarie 1919, martie 1921, octombrie 1923) explică în mare măsură catastrofele secolului trecut.

La Wilson Center, în urmă cu vreo șase ani, istoricul german Mario Kessler vorbea despre altă figură marcantă a comunismului german, Ruth Fischer. Născută la Viena, intelectuală autentică și militantă înfocată, Elfriede Eisler (numele ei de naștere) a condus PC din Germania în perioada numită „zinovievistă” a Cominternului. Împreună cu iubitul ei din epocă, Arkadi Maslow, au fost denunțați de Stalin pentru hiper-radicalism „zinovievist”. Dar, când era atotputernică în partid (1923–1925), Ruth Fischer a dovedit un dogmatism atroce, a fost chiar o aprigă stalinistă. Hannah Arendt amintește că Ruth Fischer a fost cea care a numit „luxemburgismul” un bacil sifilitic. Biografia ei (ca și a fraților săi, compozitorul avangardist Hans și politrucul stalinist Gerhard) este unul din subiectele discutate de Arthur Koestler în cele două volume ale memoriilor sale.

Conflictul dintre Lenin și Rosa a început încă din 1903–1904 și privea natura partidului revoluționar. Au polemizat ulterior pe tema conștiinței naționale și a dreptului la autodeterminare. Rosa, cu a ei mistică internaționalistă, vedea orice mișcare națională drept una în chip fatal reacționară, limitativă. Lenin susținea distincția dintre naționalismul națiunii mari, exploatatoare, și cel al națiunilor mici, asuprite, umilite. Pe de altă parte, atunci când se opunea sectarismului ultra-centralist al lui Lenin, substituirii clasei reale prin falanga numită „partid de avangardă”, Rosa revenea de fapt la una din ideile esențiale ale lui Marx: eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși. Cu alte cuvinte, ea respingea ceea ce Raymond Aron avea să identifice, mai târziu, drept substituționismul bolșevic.

În timpul Primului Război Mondial, Rosa și Lenin au făcut parte din stânga zimmerwaldiană și au denunțat în termeni vehemenți ceea ce ei numeau trădarea social-democrației europene. Într-un acces de furie la adresa foștilor ei camarazi din SPD, Rosa a numit Internaționala a II-a „un cadavru împuțit”. Rosa a fost închisă pentru pozițiile ei anti-militariste, a fost denunțată chiar de foștii ei camarazi din SPD. Era privită ca o aventurieră excentrică, o visătoare incurabilă. În acea perioadă a formulat Rosa Luxemburg faimoasa alternativă: „Socialism sau barbarie”. Nu și-a imaginat că secolul XX va arăta că acești doi termeni se pot îngemăna prin conjuncția „și”: Socialism și barbarie, egalitarism formal și lagăre de concentrare.

Rosa suspecta orice formă de autoritarism, doctrinar și/sau organizațional. În programul PCG, pe care îl schițase ea însăși cu câteva luni înainte de moarte, a scris: „Revoluția proletară nu necesită teroare pentru a-și atinge scopurile, ea urăște și disprețuiește crima”. A apărat spontaneitatea revoluționară, democrația directă, consiliile auto-zămislite în praxisul luptei sociale.

XS
SM
MD
LG