Pentru a înțelege evoluțiile din Europa de Est în anii 1950, trebuie să ne amintim principalele trăsături ale partidelor comuniste din acele țări. Așa cum am mai spus-o și în alte ocazii, cu excepția partidelor comuniste cehoslovac și iugoslav, toate formațiunile leniniste din regiune au avut un deficit cronic de susținere populară. Cu toate acestea, au existat milioane de membri de partid, însă foarte puțini comuniști devotați.
Partidele și-au desprins legitimitatea pur și simplu din loialitatea lor nețărmurită față de Uniunea Sovietică și Stalin personal. Până și liderii iugoslavi, cel puțin până la declanșarea conflictului lor fățiș cu „Plăieșul de la Kremlin”, nu au pus la îndoială pretenția dominației sovietice asupra comunismului global. Koba trebuia adorat universal ca un dumnezeu; niciun sacrificiu nu era considerat prea mare pentru a demonstra aderența totală la cauza comună.
Toate partidele comuniste au avut o concepție egală despre internaționalism și o filosofie similară despre disciplina de partid. Era datoria membrilor individuali să se supună orbește ordinelor de la vârf. Această logică militaristă a fost numită centralism democratic. Viața internă a partidelor era ritualistă, extrem de autoritară și ierarhică. Ele funcționau potrivit unui atent conceput cult al liderilor și toate formele de facționalism sau atitudini critice erau strict interzise. Circumstanțele despre care vorbim aici au dat naștere unui climat al entuziasmului mecanic și romantismului apocrif. Cei care exprimau vreun dubiu erau marginalizați sau chiar exterminați.
Partidele comuniste est-europene erau conduse de un nucleu rigid de militanți, uniți în convingerea că țările lor trebuiau să urmeze modelul sovietic fără rezerve sau ezitări. Ca regulă generală, partidele blocului sovietic erau conduse de revoluționari de profesie, dintre care cei mai mulți fuseseră pregătiți în școlile cominterniste, iar devotamentul lor față de Uniunea Sovietică fusese atent testat de-a lungul anilor.
Pentru a duce la îndeplinire principalele obiective ale stalinismului, toți acești oameni au zămislit un sistem al terorii și persecuției care nu i-a cruțat nici măcar pe unii dintre partizanii lui ardenți. În acele secte comuniste, nu exista loc pentru loialități personale. Singurul atașament permis era cel față de partid, considerat superior oricăruia din indivizii componenți. Partidul a pecetluit o viziune despre lume monistă și a decretat că este singura versiune acceptată de adevăr, orice altceva fiind doar „reacționar” sau „periculos”. Din intoleranța față de adevărurile non-partinice s-a născut mai apoi o larg răspândită prejudecată anti-intelectuală.
Partidele blocului sovietic i-au suspectat pe toți intelectualii, inclusiv pe cei comuniști, că ar flirta cu tentația criticării status-quo-ului și, pe cale de consecință, că ar fi potențiali agitatori. Suspiciunile staliniștilor la adresa intelectualilor, precum și convingerea lor că partidele întrupează conștiința de clasă a proletariatului industrial, au determinat elita de partid să caute să-și extindă priza la clasa muncitoare.
Gândirea elitelor staliniste din Europa de Est a fost extraordinar surprinsă de jurnalista poloneză Teresa Torańska într-o serie de interviuri pe care le-a desfășurat la începutul anilor 1980 cu unii dintre foștii lideri ai partidului comunist polonez. Titlul cărții sale, Oni (Ei), pe care am predat-o de-a lungul anilor și studenților mei, capta perfect universul de mituri, fantasme, resentimente și manii care a făcut posibilă auto-hipnoza celor ce păstoreau stalinizarea Poloniei.
Cel mai iluminant interviu mi se pare cel cu fostul membru al Politburo-ului și secretar al Comitetului Central polonez, Jakub Berman (1901–1984), care a încercat să apere opțiunile și acțiunile generației sale politice. Potrivit lui Berman, comuniștii polonezi ar fi avut dreptate să promoveze politicile lui Stalin în Polonia pentru că, pretindea el în fața jurnalistei, sovieticii au garantat eliberarea socială și națională a țării.
Atunci când Torańska, persoană apropiată de Solidaritatea, a insistat că tocmai comuniștii au adus o mare năpastă asupra națiunii poloneze, Berman a replicat tăios:
„Nu este adevărat. I-am adus eliberarea... N-am venit în această țară ca ocupatori și nu ne-am imaginat vreodată în acel rol. După toate dezastrele care s-au abătut asupra acestei țări, noi i-am adus eliberarea finală, pentru că am scăpat de acei germani și asta chiar contează. Știu că lucrurile astea nu sunt simple. Tot ce doream era să ținem țara pe linia de plutire, să-i insuflăm viață; toate speranțele noastre erau legate de un nou model de Polonie, care n-ar fi trebuit să aibă precedent istoric...”
Ceea ce vedem din răspunsurile lui Jakub Berman este faptul că nu era nevoie de nicio dovadă empirică (socială, culturală, morală) pentru a justifica auto-încrederea comunistă. Oamenii aceștia știau că primiseră un mandat de la Istorie și își urmau visurile salvaționiste fără nicio preocupare pentru soarta celor cărora le-ar fi displăcut planurile lor utopice.
