Volumul al doilea al trilogiei Cambridge, The Socialist Camp and World Power 1941–1960s, conține o abundență de studii despre dinamica comunismului în timpul și după atacul nazist asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La acel moment, Cominternul era practic defunct. Lovitura de grație fusese semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în august 1939. Convingător argumentat și solid conceptual, eseul lui Evan Mawdsley despre Al Doilea Război Mondial, puterea sovietică și comunismul internațional scoate în evidență planurile lui Stalin, dar, în mod cu totul de înțeles, nu se concentrează asupra satelizării Europei de Est și asupra rolului partidelor comuniste locale în stabilirea regimurilor de tip sovietic.
Acest lucru îl face unul din cei mai abili și avizați istorici ai regiunii, profesorul de la Stanford Norman Naimark. Capitolul său despre sovietizarea Europei Est-Centrale în perioada 1945–1989 este un exemplar tur de forță privind explicarea priorităților, strategiilor și loialităților, atât ale elitelor comuniste, cât și ale criticilor acestora, de la îmbrățișarea timpurie a modelului sovietic, la variile provocări și crize din era post-Stalin. Concluzia lui este construită plecând de la trainicele moșteniri leniniste: „Poate că instituțiile și semnele vizibile ale sovietizării au dispărut pentru totdeauna, dar mentalitatea introdusă prin programele ei dăinuie chiar și printre anumiți tineri născuți după 1989” (vol. 2, p. 83).
Această persistență a formelor mentale comuniste, combinată cu resurgența pozițiilor anti-liberale interbelice, reprezintă una din cauzele actualului val neoautoritar din Ungaria, Polonia și, până de curând, România. Alfred Rieber ne oferă un fascinant capitol despre mișcările rezistenței anti-fasciste în Europa și Asia. Alte excelente contribuții, pe care le-am citit cu mare interes și profit intelectual, sunt capitolul lui Mark Kramer despre schimbătoarele tipare ale relațiilor dintre URSS și Europa de Est în perioada 1953–1968, cel al lui Federico Romero despre anticomunismul Războiului Rece și impactul comunismului în Occident, sau cel al lui Pavel Kolář despre reformismul post-stalinist și Primăvara de la Praga.
Rămâne întrucâtva surprinzător faptul că niciunul dintre autori nu menționează influenta demistificare a idilei dintre intelectualii anti-fasciști și stalinism operată de istoricul francez François Furet în clasica sa lucrare din 1999, Trecutul unui iluzii. De asemenea, aș fi așteptat poate referințe mai ample la scrierile de pionierat ale lui Tony Judt despre nesfârșitele erori de apreciere ale intelectualilor de stânga francezi și ale tovarășilor lor de drum.
Editorii s-au asigurat în schimb că este acordată suficientă atenție eforturilor post-Stalin de a recupera tradiția leninistă. Capitolul lui Jörg Baberowski despre Nikita Hrușciov și destalinizarea din Uniunea Sovietică (1953–1964) este o încercare exhaustivă de a regândi personalitatea chinuită a lui Hrușciov și rolul său decisiv în deschiderea sistemului, zdruncinarea temeliilor politice și oprirea terorii de masă. Măreția lui Stalin a fost malefică și bazată pe cruzime, iar această tenacitate de fier a instilat deopotrivă teamă și adorație. Odată ajuns la putere, Hrușciov n-a avut parte de cultul predecesorului său și a preferat un stil politic mai pragmatic. Oamenii au râs uneori de el și planurile sale, dar au putut să o facă fără a fi pedepsiți tocmai pentru că schimbările lui Hrușciov duseseră la un regim mai puțin inuman:
„Există o tendință în Rusia de a-l reaminti pe Stalin în detrimentul reformatorului—Nikita Sergheevici Hrușciov—care i-a învățat pe oameni cum să râdă din nou. Probabil că într-o zi, proiectul de destalinizare al lui Hrușciov va fi recunoscut ca una din cele mai importante realizări civilizatoare ale secolului XX—munca fiului needucat al unui țăran, transformat într-un reformator care n-a putut trăi fără sentimente de culpabilitate. «Hrușciov», declara Ahmatova, «a făcut cel mai bun lucru pentru mine—mi-a redat fiul»” (vol. II, p. 135)
Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și devastatorul „Discurs Secret” al lui Hrușciov au provocat o schismă în Blocul sovietic și în mișcarea comunistă globală. După februarie 1956, despoții staliniști de pretutindeni s-au simțit amenințați, împresurați și subminați. Revoluția maghiară a demascat principalele elemente de structură ale dogmei drept minciuni sfruntate: regimurile comuniste nu erau infailibile. Mai mult, ele nu erau nici ireversibile sau invincibile.
Lecțiile lui 1956 au dus în cel puțin două direcții: una a fost căutarea continuă a socialismului cu față umană, adică o reconciliere între leninism și democrație. Această abordare s-a destrămat în august 1968, atunci când tancurile sovietice au zdrobit mișcarea reformistă cehoslovacă. Cealaltă reacție a constat în respingerea radicală a atacului lui Hrușciov la adresa mitului lui Stalin. Mao Zedong a fost vocea supremă a acelora care îl priveau pe Nikita Hrușciov ca pe groparul socialismului global. Într-o discuție penetrantă a Revoluției Culturale, Andrew G. Walder identifică sursele mobilizării masive de masă (inițiată în 1966 nu de Partidul Comunist, ci împotriva lui) în extraordinara voință revoluționară, stalinismul impenitent și fervoarea milenaristă a lui Mao:
„Originile Revoluției Culturale pot fi căutate în perioada destalinizării Blocului sovietic la mijlocul anilor 1950 și în special în «Discursul Secret» al lui Nikita Hrușciov. ...Aceste schimbări i-au luat pe liderii Chinei prin surprindere, dar mai ales pe Mao, care își construise un cult personal după cel al lui Stalin și care, după cucerirea puterii în 1949, condusese o serie de campanii represive masive împotriva presupușilor dușmani de clasă și a altor «elemente anti-partinice»” (vol. II, p. 220)
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
