Linkuri accesibilitate

Stejărel Olaru și Jurnalul lui Ion Rațiu (II)


Cum am mai spus, Stejărel Olaru a îngrijit primele trei volume din Jurnalul lui Ion Rațiu, apărute până acum la Editura Corint, în regim de capodoperă.


Demult familiarizat cu arhivele serviciilor speciale, de la Moruzov și Cristescu până la Pleșiță și Doicaru, Stejărel Olaru (n. 1973, istoric, politolog, expert în istoria serviciilor de informații, fost consilier guvernamental între 2006-2008 și directorul IICCR din 2000 în 2010) este autorul unor volume precum Cei cinci care au speriat Vestul. Adevărul asupra Legației RPR de la Berna, Agentul nostru Victor și coautor la volume ca Securiștii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică.

În ansamblul jurnalului lui Ion Rațiu, între 1940 și 1970 tocmai relația cu Silviu Crăciunaș (agentul Victor) și diversele operațiuni legate de grupul Beldeanu, în cadrul procesului intentat atacatorilor Legației României din Berna, reprezintă aproape o treime. Așa se face că Stejărel Olaru face din aparatul de note al jurnalului liderului Uniunii Mondiale a Românilor Liberi când un carnaval caragialesc de qui pro quo-uri, cu aliați inamici și turnători binevoitori, când o suită de „puneri în abis”, unde textul diaristic, adică puntea navei, este sistematic ciuruit(ă) de forfota rozătoarelor, dirijată marionetistic din țară de Direcția de Informații Externe, dublată corespunzător de departamentele de intelligence anglo-americane.

În perioada 1963-1968, doar pe parcursul a șase ani, Securitatea a infiltrat în cercul relațional al lui Ion Rațiu cel puțin 16 informatori, români din exil stabiliți în Anglia, iar din România alți 14 informatori pentru a se întâlni cu el. Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate”, conchide Stejărel Olaru.

Cum se bucură autorul jurnalului de întâlnirea cu un concitadin, cu un coleg de studii sau de partid, ori de reușita unei inițiative de coagulare anticomunistă împotriva stalinismului bucureștean, cum sună alarma din subsolul paginii și apar detaliile privind data recrutării de către DIE a respectivului, misiunea pentru care a fost instruit și rezumarea informării pe care o trimite ofițerului recrutor din țară. Întâlnim în carnaval măști precum Nicolae Oprean, Pitu Pop, Camelia Popa, Beatrice Strelisker, Paul Dimitriu, Aurel Buteanu, Gheorghe Mariția, Laurențiu Onea, Sever Oțel.

În prefața volumului al III-lea, Nicolae C. Rațiu conturează hotărât în numai câteva tușe jocul năucitor de planuri dintre text, context și subtext, în care de multe ori biografiile „rozătoarelor” din subsol iau fața revelațiilor de la etaj. Să nu uităm că însuși Viorel Tilea, unchiul care l-a impus pe Rațiu în diplomația londoneză, avea să figureze, în ultimii cinci ani de viață (1967-1972) ca agent al DIE.

Mi-a fost foarte greu și a fost foarte dureros să cred, recunoaște Nicolae Rațiu, dar după ce am văzut atâtea dovezi este imposibil să tăgăduiesc. Fără excepție, Securitatea recruta victimele după ce le identifica și le exploata slăbiciunile. A lui Viorel era nevoia disperată de bani. Nu pentru extravaganțe, ci doar pentru a supraviețui și pentru a fi în stare să achite cheltuielile celei de a doua soții și de a plăti tratamentul fiului său, bolnav psihic. Prin 1965, banii luați la plecare din România fuseseră cheltuiți ori pierduți în investiții păguboase. Din cauza sărăciei, avea gânduri de sinucidere, iar DIE a profitat de oportunitatea apărută. De mult timp, pentru Ion Rațiu, Viorel era un mentor și o figură părintească. Îl iubea pe Viorel în ciuda greșelilor sale sau a disensiunilor dintre ei. I-a fost mereu recunoscător lui Viorel pentru că l-a primit în familia lui când a ajuns pentru prima oară la Londra, în 1940. Au lucrat împreună în anii războiului, în mișcarea Free Romanian, chiar și la înființarea ACARDA, în 1965. Cam în acea perioadă, banii s-au împuținat, iar creditele s-au înmulțit. Înțelegând situația grea în care Viorel se afla, Ion Rațiu l-a sprijinit oferindu-i o funcție și un salariu la biroul său în domeniul transportului naval, astfel încât să poată face dovada unei surse de venit, dar nu a fost de ajuns. După ce Viorel Tilea a fost convins de DIE, cetățenia română i-a fost restituită în secret și, în baza unui sprijin financiar, poziția lui publică și în cercul de prieteni față de regim s-a schimbat în mod dramatic. Toate criticile au încetat, fiind înlocuite cu laude”.

La rândul său, Stejărel Olaru va „călăfătui” practic zecile și sutele de delațiuni rezumate în subsolul paginilor prin detalii din biografiile turnătorilor, prin rapoarte ale rezidenților DIE la Londra și Washington, configurând un context cu subtexte uneori halucinante și cu destine demne, în același timp, de dispreț și compătimire. Păpușarii devin uneori marionete, alteori urmăriții devin urmăritori, judecătorii – judecați, vinovații se inocentează, iar inocenții se îneacă în culpabilitate.

Om de putere și om de lume, politician, politolog, om de afaceri și om de stat, Iancu-Ion-John Rațiu reprezenta un potențial enorm și cât se poate de periculos pentru regimul stalinist de la București. Mai mult decât atât, nefiind un tribun însărcinat să înflăcăreze mulțimile, ci un pasionat politician de cabinet, educat la școala pertractărilor lui Iuliu Maniu și în venerarea răbdării împăciuitoare și tenace a lui Churchill, Rațiu era posesorul unei vocații dinamitarde, atât prin cultul relației inter-umane și sociale, cât și prin pasiunea caritabilă care i-a definit existența și activitatea.

Până la urmă, adevărata avere a acestui jurnal este indicele său de nume. Rolul de mediator al autorului între Vișoianu și Tilea, între Comitetul Național Român, generalul Rădescu, Regele Mihai și camarila lui Carol al II-lea, relațiile umilitoare cu George Serdici și Coca Stătescu, cu Gică Pop și Victor Vladone, Ioachim și Ioana Sussman, Barbu Călinescu (fiul lui Armand), Vintilă Popescu, Lucian Gafton, Michael-Titus, Mircea și Victoria Stroe sau Paul Laptew compun o realitate în scrânciob, când osmotică, dar mai mult antipodică față de relatările din jurnal. Însă pentru adevărata istorie a infiltrării serviciilor speciale în viața formelor politice românești de-a lungul întregului secol XX, pânzăria explicativă desfășurată de Stejărel Olaru în aparatul referențial rămâne una determinantă și, în fapt, esențială. Toată hărnicia informativă a celor înșirați mai sus este pusă în paralel cu planurile Securității din țară și cu inițiativele DIE la Londra.

Pentru obiectivul „Radu Ion”, direcțiile MAI din Turda și Cluj orchestrau nu numai amânarea cu 22 de ani a pașaportului lui Augustin Rațiu (ceea ce transformă întâlnirea londoneză cu fiul său în cea mai emoționantă pagină a Jurnalului), dar și proiectul de un ridicol rocambolesc vizând insinuarea în rol de soț pentru sora lui Rațiu a unui ofițer instruit anume pentru îmblânzirea presupusului spion britanic „Tony”. Câtă lipsă de imaginație : cam în aceiași ani, STASI iniția proiectul „Romeo”, care pregătea un număr de ofițerese îndeajuns de apetisante și eficiente informativ pentru a deveni soțiile demnitarilor occidentali de care avea nevoie spionajul est-german.

Așa se face că, cel puțin pentru un cititor dezangajat, destinul lui Ion Rațiu ilustrat în Jurnal este concurat adeseori viguros de aparițiile unor personaje ca Romeo Popescu, colonel, și locotenent-colonel Angelescu, conducători ai rezidenței DIE din Londra, ca și de Mucio Fernandez Delgado, șef al secției din Londra a postului Radio Europa liberă, decriptat de Securitatea noastră, evident, ca general CIA.

Dacă tot am ajuns aici, să notăm că îndelungatul și sinuosul proiect vizând numirea lui Rațiu ca director al secției românești de la Europa liberă consumă multe pagini din jurnal. Americanii îl susțineau pe Ghiță Ionescu, iar relația dintre Noël Bernard și Rațiu (colaborator intens la BBC, consilier pe probleme românești al Scotland Yard și la multe reviste britanice de top) nu a fost scutită de unele disensiuni abrazive. Aproape nu trece pagină de jurnal fără ca glosările din subsol să nu pună în oglindă o biografie de detractor. Așa aflăm, ușurați, rezervele lui Rațiu față de Pamfil Șeicaru și Iosif Constantin Drăgan, tocmai când citim informările lui Ion Murgu (agentul „Răzvan”).

Abia reușim să trecem peste delirul arghirofil al cuplurilor Crăciunaș ori Serdici, când dăm de lucrăturile locotenent-colonelului Aurel Florea, care parcă se visa un John Le Carré aterizat la rezidența DIE din Londra. Ambiguitățile persistă și în cazul fraților Boilă sau al Margaretei Botea, sora lui Mihail Fărcășanu, dar inconfortul lor pălește când dai de David Loyd, corespondentul „Daily Telegraph”, agent al rușilor încă din 1944, ceea ce ne aduce aminte că Rațiu evolua inclusiv în siajul lui Kim Philby &co.

Nu contează, de vreme ce câteva pagini mai încolo intrăm în corespondența informativă a doctorului Nicolae Oprean, recrutat în 1957 și deconspirat în 1979, ca și de hărnicia lui Puiu Cristea, agent DIE din 1975 și colaborator la Europa liberă din 1976. Abia facem cunoștință cu Virgil Stelea, fostul secretar personal al lui V. V. Tilea la Londra, cel care sfătuia Securitatea să-l invite pe Ion Rațiu la semicentenarul Unirii din 1 Decembrie 1968 pentru a-i flata vanitatea, când citim alt posibil capitol din John Le Carré, despre cuplul Marie-Jeanne MacDonald (născută Livezeanu, prim-balerină a Teatrului de Operă și Balet din București) și Alastair MacDonald, de la Direcția de Resurse Umane a BBC, considerat la București agent al MI5.

Spre cinstea ei, balerina a refuzat colaborarea cu DIE, care îi condiționa astfel viza de plecare în Anglia a mamei sale.

La 9 iunie 1964, Rațiu este la Mișu Cârciog acasă. ”Vorbim la telefon, cu două receptoare separate dar pe aceeași linie, cu doctorul Spârchez, care se găsea în casa doctorului Mețianu de la Paris.Vreo patruzeci de minute. Interesantă este insistența cu care dorea să mă convingă să apăr Transilvania, căci rușii urmează să o utilizeze drept șantaj împotriva lui Gheorghiu-Dej”.

Scene de acest gen se vor repeta periodic, vizându-l pe Rațiu ca liant în apărarea unității transilvane față de revizionismul maghiar, dar ele sunt serios concurate de aluviunile documentare ale lui Stejărel Olaru, precum cea din subsolul zilei de 11 iunie 1964, privind întâlnirile informative dintre Carmelo Lopez și maiorul de Securitate C. Niculescu, la hotelul Ambasador.

Cei care încă mai susțin imaginea unui Rațiu trădător de țară sau cei care îl văd lucrând de conivență cu comunismul bucureștean nu au decât să citească notația din 17 iunie 1964, când „Agerpres-ul a anunțat eliberarea a 2500 de prizonieri politici și promisiunea guvernului să pună în libertate toți deținuții pentru delicte împotriva securității statului înainte de 23 August”, iar „John Leich îmi telefonează forte impresionat căci, după el, această decizie de a anunța eliberarea acestor nenorociți se datorează cererii mele directe adresate lui Gheorghiu-Dej prin doctorul Spârchez”.

La capitolul relațiilor, unde Rațiu rezultă că a fost campion absolut, tinerii jurnaliști de astăzi au de găsit adevărate filoane aurifere, fie în privința colaborării autorului cu secția specială a Scotland Yard pentru sprijinirea unor exilați români – unde dăm de personaje precum inspectorul Tite, detectivii Cote, Gibson, Dobbs –, fie privind intențiile omului de afaceri Rațiu de a cumpăra colecția de artă Thyssen-Bornemisza, fie în paginile de prețuire a unor scriitori precum Mircea Eliade și Vintilă Horia.

Dincolo de toate, mi se pare în cel mai înalt grad semnificativă reacția lui Rațiu când aude că balerinul Stere Popescu a rămas în Anglia fără niciun angajament, niciun contract și nicio relație. Cu mărinimie boierească, de lord, roagă să i se facă legătură cu Margot Fonteyn. Peste două săptămâni, aceasta îi anunța că viitorul balerinului a fost asigurat.

Mă întreb dacă publicarea Jurnalului imediat după 1989 ar fi crescut procentajul electoral al candidatului Rațiu la președinție. E foarte posibil, însă am senzația că abia acum, la patru decenii după, forța lui de impact este copleșitoare și poate deveni modelatoare pentru noile generații de politicieni. Ca prolog, sau epilog, se putea pleca/ajunge (de) la notația din 1965:

„Duminică, 24 ianuarie 1965.

Adevărul este că Winston Churchill a fost îmbuibat de istoria țării lui și de dorința de a-și servi nația. Toată viața s-a pregătit pentru acest rol. Când soarta i l-a adus, n-a avut nicio ezitare. De aceea a reușit așa de minunat, pentru că tot ce i se cerea era doar natural și normal pentru el. Dacă soarta m-ar învrednici cu vreun rol politic în țară, nici eu, deși nu mă compar cu Churchill, nu aș avea nici cea mai mică ezitare.As ști exact ce trebuie să fac.”

XS
SM
MD
LG