NATO a împlinit anul acesta 70 de ani și mai sărbătorește și 20 de ani de la prima extindere în Europa de de est, prin cooptarea mai întâi, în 1999, a Poloniei, Cehiei și Ungariei.
Tot anul acesta, NATO își va continua extinderea prin primirea Macedoniei, după ce Grecia și-a ridicat obiecțiile cu privire la numele țării, care acum este Macedonia de Nord. Macedonia va deveni așadar, anul acesta, al treizecilea membru al NATO.
Acea primă extindere spre est din 1999, de acum două decenii, cooptând țări foste comuniste, fusese de asemenea programată să corespundă cu sărbătorirea a jumătate de secol de existență a Alianței, fondată în 1949.
Pe atunci, însă, nu se profilau nici amenințarea Rusiei, nici amploarea pe care avea să o capete terorismul islamic.
Surpriza a fost mare atunci, în momentul primei extinderi, pentru că se credea, cum încă se mai crede și astăzi, că NATO se angajase în vreun fel acord vizavi de Rusia să nu coopteze țări ale fostului Pact de la Varșovia, organizația militară a țărilor comuniste, care se dorea un fel de NATO al blocului de est.
Vorbind despre aceasta, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a spus, luni, 18 martie, la o conferință ținută la Bruxelles în cadrul German Marshall Fund (GMF):
„Mulți își vor aminti că extinderea NATO nu era ceva evident și că era o chestiune controversată în anii 1990. Mulți aliați aveau îndoieli și nu era deloc evident că NATO se va lansa într-o asemenea uriașă inițiativă și că va trece de la 16 membri la cei aproape 30 de membri de azi.”
Nu trebuie să luăm pacea ca pe un dat... (Jens Stoltenberg)
NATO s-a vrut întotdeauna în primul rând ca o organizație a păcii:
„În cea mai mare parte a istoriei Europei, războiul a fost tovarășul nostru neseparat”, a spus Stoltenberg. „Dar ultimii 70 de ani au fost o excepție, însă nu trebuie să luăm pacea ca pe un dat.”
Extinderea NATO nu trebuie văzută ca o provocare, a mai spus Stoltenberg.
„Extinderea NATO nu e o provocare, ci o decizie suverană a unor națiuni independente și suverane. Și nu ar trebui să acceptăm ideea că dacă națiunile independente iau decizii independente și suverane asta ar fi o provocare împotriva altora. Dacă acceptăm asta, e ca și cum am accepta ideea sferelor de influență.”
Cu toate astea, Alianța trece printr-un moment de cumpănă, cum a arătat-o recent raportul: „NATO la 70 de ani: O Alianţă în criză”, redactat de doi foști ambasadori SUA la NATO, Douglas Lute şi Nicholas Burns.
„Alianţa Nord-Atlantică se confruntă cu o ameninţare internă potenţial devastatoare. Trei guverne ale naţiunilor membre - din Polonia, Ungaria şi Turcia - și-au subminat propriile sisteme democratice în diverse grade, suprimând libertatea de exprimare şi presa liberă şi limitând independenţa justiţiei. În contextul în care NATO este, în primul rând, o alianţă a statelor democratice, acţiunile acestor guverne ameninţă valorile fundamentale - democraţia, libertăţile individuale şi statul de drept -, valori pe care fiecare aliat și-a luat angajamentul de a le respecta prin Tratatul Nord-Atlantic", se arată în raport.
