Aleksandr Zinoviev (1922–2006) avea dreptate să descrie o perfectă continuitate între prima generație stalinistă—acei oameni care au comis crimele sau care au sprijinit întreg sistemul de teroare— și funcționarul contemporan distant, rece, pseudo-sofisticat cultural (ideologic), folosindu-se de retorica marxistă pentru a ascunde un vacuum moral și intelectual.
Pe de altă parte, ar fi destul de greu să ne lăsăm furați de încercarea simplistă a lui Zinoviev de a identifica marxismul cu stalinismul, precum și de lipsa sa totală de interes privind tradiția „eretică” a marxismului. Zinoviev a catalogat drept irelevante toate dezvoltările „revizioniste”, întreaga moștenire hegeliano-marxistă și curentele negativ-dialectice contemporane, precum și criticismul paramarxist la adresa birocrației. El a refuzat posibilitatea unui marxism „analitic autentic”, a respins ca ipotetică și logic inconsistentă orice poziție care s-a vrut a separa doctrina originară de practica artificială: „Stalin a fost cel mai autentic și cel mai devotat marxist. ...Stalin a fost perfect adaptat procesului istoric care l-a generat” (Nous et l’Occident).
Atitudinea negativă a lui Zinoviev în privința marxismului occidental, abordarea sa sceptică față de dialectica negativă și, în general, față de orice ipoteză a radicalismului filosofic, ar trebui legate de malaise-ul metafizic general al intelectualilor sovietici și est-europeni exprimat în nemulțumirea generată de „iluziile democratice” și strategiile socialiste promovate de „opoziția umanistă radicală” în societățile avansate industrial.
În orice caz, el a dovedit o anumită obtuzitate, ignorând dimensiunea libertară a rațiunii critice și subestimând divorțul absolut dintre această perspectivă și ortodoxia instituțional-birocratică. A respinge de plano validitatea și relevanța argumentelor marxiste antitotalitare a însemnat suprimarea unui segment valabil din necesarul criticism al regimurilor neo-staliniste și ștergerea unei întregi tradiții de gândire utopico-emancipatoare.
Publicarea contribuțiilor filosofice ale tânărului Marx a avut un imens impact în societățile est-europene, deoarece au fost percepute drept un adevărat manifest al libertății subiectivității, emanciparea practicii revoluționare și o abordare nelimitată vizavi de problemele sociale, economice, politice și culturale ale regimurilor de tip sovietic. Tânărul Marx a fost un aliat de preț al forțelor liberale împotriva conservatorismului politic al birocrațiilor dominante în Europa de Est; o lectură precisă a acestor scrieri a scos la lumină argumente incontestabile împotriva ordinii opresive predominante. În cuvintele lui Dick Howard, „Marx a anunțat că stafia democrației bântuie Europa”. Redescoperindu-l pe Marx, revizioniștii est-europeni au dat peste implicațiile democratice ale teoriei sale (The Specter of Democracy).
Întreaga tradiție neortodoxă marxistă a fost în cele din urmă invocată spre a participa în lupta împotriva structurilor sociale și economice rigide: de la Rosa Luxemburg la Troțki, de la tânărul Lukács și Karl Korsch la Wilhelm Reich și Erich Fromm, de la Gramsci la Sartre, la Școala de la Frankfurt, un întreg tezaur intelectual a fost invocat și dezvoltat în această ofensivă împotriva birocrațiilor autoritare. A fost precum o renaștere neașteptată a unei tradiții uitate, o osmoză evanescentă cu imposibila utopie, un efort tragic de a recrea o mentalitate complet opusă logicii filistine, autosuficiente, a elitei comuniste monopoliste.
Adoptând această tradiție marxistă și revoluționară, intelectualii revizioniști nu au renunțat în acel moment la socialism. Impulsul tânărului Marx a fost astfel unificat cu moștenirea răzvrătită a idealismului german clasic; conștiința nefericită se elibera de coerciția birocratică. A fost prin urmare logic ca reacția inversă a aparatului ideologic să constea în sprijinirea investigațiilor sociologice și filosofice atent controlate, acele zone de cercetare care evitau coliziunea cu monopolul de putere al Partidului Comunist. În mod paradoxal, garanții vigilenți ai doctrinei oficiale au devenit susținători ai cercetărilor epistemice, praxiologice și logice, încurajând deschis cândva detestatele abordări wertfrei.
Evitând orice schemă simplistă, putem distinge trei nivele fundamentale de stratificare ideologico-spirituală în cadrul societăților „birocratic-colectiviste” est-europene, în anii 1960 și 1970.
În primul rând, a existat aparatul ideologic de partid oficial, a cărui principală preocupare a fost de a păstra puritatea și integritatea doctrinei apologetice dominante și de a-i asigura hegemonia. Au existat, desigur, diferențe printre regimurile est-europene: în Ungaria, birocrații de partid vorbeau despre hegemonia marxismului, în vreme ce marxismul în România sau RDG, sau și mai precis, interpretarea de partid a marxismului, trebuia să se bucure de monopol cultural-filosofic total.
Al doilea nivel cuprinde intelectualii în care aparatul de partid avea încredere, cei care împărtășeau valorile dominante și miturile regimului. Partidul a recrutat mulți viitori aparatcici din rândurile lor, în special în câmpul cultural, determinând astfel o nouă structură socială a elitei politice.
Al treilea nivel era reprezentat de cei ale căror voci subversive și antisistem au devenit din ce în ce mai articulate, din rândurile majorității intelectuale tăcute. Acest nivel a fost cel al subgrupului provocator al disidenților și a fost alcătuit din anticomuniștii totali și din cei care au pornit-o pe calea revizionismului, dar care prin trezire la realitate au găsit deschisă ușa apostaziei.
Interacțiunea dintre aceste trei tabere, în special în ultima decadă a Blocului sovietic, reprezintă una dintre cele mai importante chei de înțelegere a sfârșitului subit și șocant al regimurilor comuniste. Respectivele lor poziții au fixat traiectoriile liberalizării și democratizării în regiune.
