Linkuri accesibilitate

Sub seceră și ciocan (VII): Revoluția culturală și „omul nou”


Afiș propagandistic cu inscripția: „Să educăm o generație devotată cauzei comunismului”

Una din marile provocări înfruntate de bolșevici, moștenită din epoca țaristă, pre-revoluționară, era calitatea „materialului uman” care urma să construiască socialismul. Mentalitatea şi habitatul colectiv al omului rus îl făceau un individ departe de tipul autonom, individual, care era fermentul şi motorul modernizării sociale şi economice. Această realitate era cunoscută de V. Lenin, care declara că „răsturnarea politică şi socială este precedată de o revoluție culturală”. Liderul bolșevic înțelegea prin această sintagmă răspândirea revoluției urbane, „occidentale”, care urma să accelereze procesul de formare a „omului nou” necesar pentru construirea socialismului.

Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/ sau transformator. Noțiunea în sine, întrebuințată de altfel destul de rar, are înțelesuri variabile. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). În secolul XVIII, sub influența gânditorilor iluminismului francez, de asemenea se profilează dorința de reorganizare a societății, în Iluminismul și Revoluția Franceză se pot vedea sursele conceptuale ale idealului unei „persoane noi”. Acest ideal, desigur, a fost însoțit de căutarea de noi forme de educație și modelare.

Revoluțiile şi răscoalele de-a lungul istoriei de asemenea au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu era vorba de personalitățile impuse public ca indivizi de excepție, iluștri prin inteligență, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inși anonimi scoși la iveală de refluxul proceselor istorice firești.

Singura tendință de a fetișiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educație artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost Homo Sovieticus. Acest om nou mitic urma să fie, ca un șurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăți viitoare finale, adică a societății comuniste, care va extirpa toate rădăcinile autentice ale tradițiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăți utopice.

„Omul nou”: parada din Piața Roșie (1938)
„Omul nou”: parada din Piața Roșie (1938)

Așa s-a format în secolul XX, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluția rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbește Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanității... numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman - „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spațiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esențiale sunt fascismul şi bolșevismul, două creații a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.

Reflectând asupra acestui fapt, N. Berdeaev afirma: „Comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbește fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanțe el nu este decât o cărămidă în edificiul societății, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariția lui, la adâncirea procesului de dezumanizare”.

Pe de altă parte, calitatea „materialului uman” care urma să construiască comunismul, adică ingredientele „cărămizii”, era una din cele mai mari probleme pe care le-au avut de înfruntat bolșevicii după 1917. Pentru Lenin modelul acestui „om nou” era proletariatul urban, însă chiar şi el era nevoit să accepte faptul că acest segment social era puţin numeros în Rusia, el urmând a fi completat de masele de țărani cărora să li se impună cultura urbană. Dar pentru schimbarea acestora era nevoie de timp, de „ani şi ani”.

„Construcția socialismului” în URSS era prevăzută în asemenea ritm încât nu lăsa timp pentru o „transformare” deplină şi complexă a omului. Cu atât mai mult că în curând a devenit clar că el nici nu era un element indispensabil în proiectul de modernizare bolșevic. După câteva corectări aduse pe parcursul anilor 1920, modernizarea sovietică a devenit un proiect de modernizare instrumentală, care viza progresul tehnico-material ca scop în sine, iar omul era văzut doar ca un mijloc de realizare, o piuliță. Pentru structurarea şi angajarea sa în procesul de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinăriei sociale şi care era identic cu celelalte piese.

Nikolai Bukharin
Nikolai Bukharin

Într-adevăr, pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Astfel, Alexei Gastev, un revoluționar, poet și teoretician al organizației științifice a muncii, scria despre necesitatea unui „om organizat special”, capabil să elaboreze un plan eficace, o schemă, pusă pe roți și care funcționează în jumătate de oră”. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme. Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

Altă teorie a educării omului nou era înaintată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele - homotehnia”. Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil. Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice. După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

Sociologul rus Iurie Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care este atomizat („este ca toți ceilalți”), impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerințe (reduse la necesitățile de supraviețuire), făcut pentru totdeauna şi impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”. Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic.

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă. Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

Acestor deformații culturale şi educative statul sovietic i-a opus o creștere extensivă, cantitativă, a posibilităților „instrumentale” în domeniul educației, științei, artei – numărul impresionant de școli, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe. Această contrapunere era în realitate una aparentă. Stagnarea la nivelele superioare ale culturii şi științei nu putea să nu influențeze asupra caracterului popular, de masă, a acestora, asupra stării educației școlare, asupra credibilității față de cunoștințe, asupra intereselor culturale a majorității poporului, asupra calității culturii în general. Revoluția culturală sovietică a adus în viața politică şi socială milioane de mediocrități, puţin educate, capabile să urască alternativa occidentală şi gata să servească regimul.

Vezi comentarii

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG