Linkuri accesibilitate

Supercivilizații radicale


Mai mult ca în orice altă perioadă din istoria umanității, indivizii care au trăit în secolul XX s-au lăsat ispitiți de promisiunile mesianismului revoluționar, unul înrădăcinat în grandioase fantasme teleologice și imaginat de profeți care, în cea mai mare parte, își scriseseră manifestele în secolul anterior. Ori, spre a folosi formula filosofului și disidentului ceh Jan Patočka, secolul XX a cunoscut ascensiunea „supercivilizațiilor radicale” care au alergat după forme similare ideii de „biserică universală”.

Potrivit lui, acestea erau „angrenate în totalizarea vieții prin mijloacele raționalismului; avem de-a face cu dorința arzătoare pentru un nou centru, «de unde ar fi devenit posibil controlul gradual asupra tuturor straturilor, până la periferie»”. Conceptul de „supercivilizație” la Patočka este, de altfel, discutat în cartea lui Edward F. Findlay, Caring for the Soul in a Postmodern Age. Politics and Phenomenology in the Thought of Jan Patočka.

Dinspre ambele extreme, stânga sau dreapta, goana după reconfigurarea absolută a condiției umane a inspirat eforturile drăcești de a transcende ceea ce părea a fi carcasa filistină a instituțiilor și valorilor liberale. Putem revizita mai multe dintre aceste gânduri în cartea scrisă de regretatul Zeev Sternhell împreună cu Shlomo Avineri, Europe’s Century of Discontent: The Legacies of Fascism, Nazism, and Communism, sau chiar în Epoca postbelică a lui Tony Judt.

Mulți bolșevici, incluzându-i pe Aleksandr Bogdanov, Anatoli Lunacearski și cel mai probabil chiar Lenin, au găsit proclamarea de către Nietzsche a acelui Übermensch (Supraom) drept antrenantă și cel puțin fascinantă. Acest tip de influență „a atins o coardă sensibilă a sufletului rus care a continuat să reverbereze mult după receptarea sa inițială […] Ideile și imaginile derivate din scrierile sale au fost amalgamate, în felurite moduri, cu elemente compatibile cu moștenirea culturală, intelectuală și religioasă rusă, dar și cu marxismul” (vezi volumul scris de Bernice Glatzer Rosenthal, Nietzsche and Soviet Culture).

Atât în comunism, cât și în fascism, ideologia se afla acolo pentru a justifica violența, a o sacraliza și a respinge toate viziunile diferite ca decadente, sterile, periculoase și fundamental false. În logica ideologică binară (principiul kto-kogo/ care-pe-care al lui Lenin) nu exista loc pentru o cale de mijloc: dușmanul—mereu definit după criterii de clasă (sau rasă)—și-a pierdut propria umanitate, fiind redus la detestabila condiție de vermină.

Staliniștii și naziștii și-au declarat fățiș partizanatul și au abolit autonomia umană prin loialitatea față de Partid/Lider/Dogmă. Principalul scop al angajamentului ideologic revoluționar a fost acela de a organiza colonizarea mentală (heteronomia) a indivizilor, de a-i preschimba în făuritori entuziaști ai utopiei totalitare. Pe scurt, totalitarismul—ca proiect care vizează dominația completă asupra omului, societății, economiei și naturii—și ideologia sunt inextricabil legate.

Ideologiile comunismului și fascismului au avut în comun convingerea în plasticitatea naturii umane și în posibilitatea transformării acesteia în acord cu proiectul utopic: „Lucrul la care țintesc ideologiile totalitare nu este transformarea lumii exterioare sau transmutarea revoluționară a societății, ci transformarea naturii umane însăși”, spunea și Hannah Arendt în Originile totalitarismului.

Fapt este că ideologia a întretăiat toate dinamicile regimului, „justificând și proiectând acțiunea, fără de care guvernarea, acțiunea violentă și socializarea erau imposibile” (Geyer&Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism). Leninismul și fascismul au inspirat deopotrivă loialități ferme, o fascinație pentru figura societății perfecte și o imersiune romantică în mișcările colectiviste care promit sosirea Mileniului...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG