Clarificarea dinamicii experimentului stalinist în Europa de Est necesită înțelegerea rolului dominant al intervenției și intimidării sovietice. Formațiunile comuniste locale au urmat un model de distrugere sistematică a partidelor noncomuniste, de dezintegrare a societății civile și ocuparea de o manieră monopolistă a spațiului public prin intermediul ritualurilor ideologice controlate de stat cu ajutorul instituțiilor represive ale noilor regimuri. Scopul principal a fost acela de a construi un consens pasiv bazat pe angajamentul nelimitat față de programul politic ideocratic al elitei conducătoare. Esența acestui tip de regim a fost cultul personalității. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui „demiurg” a dus la o adorație forțată de natură religioasă și la masochista umilire a subiecților (în sensul dublu, foucaultian). Modalitatea simbolică prin care s-a realizat această înregimentare moral-politică a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca piatră de incercare, ca loialitate necondiționată față de URSS (the touchstone theory).
Pentru a putea controla toate mecanismele care garantau reproducerea socială și pentru a menține structurile de putere într-un astfel de sistem, partidul a jucat un rol central. Propriile mele cercetări în arhivele PCR au confirmat faptul că nici un segment al corpului social, economic, și cultural, și nicio instituție a complexului represiv nu au scăpat intervenției sistematice și continue a partidului. Chiar în perioada de apogeu a terorii (1948—1953), poliția secretă a servit ca unealtă obedientă a partidului și nu invers. Puritatea ideologică și vigilența revoluționară au fost impuse ca imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea ei cea mai radicală, s-a materializat în urma unei sinteze dintre teroarea pură și propaganda permanentă. Însă principala slăbiciune a acestui sistem a fost, pe întreaga lui existență, un deficit cronic de legitimitate.
În perioada stalinismului matur, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să submineze funcționarea partidului ca instituție autonomă și să erodeze potențialul de „impersonalism carismatic” intrinsec leninismului ca model organizatoric. Acest ultim element explică și caracteristicile neotradiționaliste ale stalinismului. Dacă ar fi să urmărim firul argumentației istorice a lui Ken Jowitt, mutarea definiției eroismului revoluționar—inițial aparținând Partidului, dar acum fiind apanajul unei persoane—a anulat principala noutate a leninismului ca formă de agregare ideo-politică. Și anume, impersonalismul carismatic care în URSS a substituit impersonalismul procedural care domină lumea occidentală.
În cadrul acestei structuri monolitice dominate de o „falangă” revoluționară, planurile de remodelare a naturii umane, a vieții cotidiene (byt), a naturii și societății s-au cumulat într-o dogmă cu profil de religie politică fundamentată pe ideea negării moralității tradiționale: binele și răul, viciul și virtutea au fost reîncadrate într-un spațiu etic condiționat de către ortodoxisme cognitive și comportamentale. Rezultatul final a fost un sistem în care victima și torționarul se substituie una celuilalt. Dramaturgia proceselor spectacol din Uniunea Sovietică și Europa de Est, cu a lor „pedagogie infernală” (vezi Annie Kriegel), reprezintă o secțiune istorică definitorie pentru noua lume a stalinismului bazată pe frică universală, duplicitate și suspiciune.
Extazul solidarității, „sentimentul oceanic” (Arthur Koestler), dorința de a îneca propria autonomie în entitatea mistică trans-individuală a partidului au constituit baza emoțională pentru un tip de angajament revoluționar de factură puternic chiliastică. În discuțiile sale cu Czesław Miłosz, Aleksander Wat a sintetizat în mod memorabil acest fenomen: „comunismul este dușmanul interiorizării, al omului lăuntric (…) Esența stalinismului este otrăvirea omului în interior pentru ca acesta să fie redus în același mod în care vânătorii de capete produc acele mici și zbârcite țeste, pentru ca apoi să dispară în întregime (…) Omul interior trebuie omorât pentru a putea fi posibilă găzduirea în suflet a decalogului comunist”. Comunitatea definită în termeni de clasă ar fi trebuit să fie opusul detestatului egoism al micului burghez. Sinele trebuia negat pentru atingerea adevăratei fraternité. Generații de intelectuali marxiști nu au ezitat să-și anihileze propria demnitate în semn de adeziune la această cursă apocaliptică înspre certitudini absolute.
