Linkuri accesibilitate

Svetlana Alexievici: „Ei nu au nevoie de adevăr, ei au nevoie de mituri”


Svetlana Alexievici

Un interviu cu laureata Premiului Nobel pentru Literatură despre al Doilea Război Mondial, Ziua Victoriei și instrumentalizarea istoriei.

Memoria despre război – durere sau patos? De ce și cum victoria a devenit obiect de speculație politică? Ce „teme tabu” mai există încă în literatura despre război? Aceste și alte subiecte – în discuția colegului nostru de la Serviciul belarus al Europei Libere, Serghei Naumcik, cu laureata premiului Nobel pentru literatură, scriitoarea Svetlana Alexievici.

Europa Liberă: În fiecare an marșurile și paradele de 9 mai devin tot mai ample - și în Belarus, și în Rusia, și în același timp crește patosul cu care sunt organizate aceste evenimente. Asta, în timp ce cel mai tânăr participant la război are acum cam 90 de ani. Adevărații veterani de război au rămas foarte și foarte puțini.

Svetlana Alexievici: „Știți, toate eroinele mele din cartea „Războiul nu are chip de femeie” au murit deja demult. Nu a mai rămas nimeni. Așa că toate aceste lucruri sunt doar jocuri, ceva de genul „pâine și circ”. S-a găsit o astfel de variantă de distracție pentru popor. Și desigur, acest „nou patriotism, pe care autoritățile declară că vor să-l susțină.

Acum a apărut mult-discutatul film al vlogger-ului rus Iurii Dudi „Kolîma – patria fricii noastre”. Și, doamne!, ce atacuri au început împotriva lui de peste tot - și din partea politicienilor ruși, dar și pe rețelele de socializare! Și asta, în timp ce filmul are peste 15 milioane de vizualizări – adică pentru tineri, a fost o revelație, mulți dintre ei nici nu știau că au existat represiuni. Da, din punctul nostru de vedere, în film nu este nimic nou. Dar el a avut efectul exploziei unei bombe atomice printre tineri.

Toate lucrurile fuseseră spuse înainte, un film foarte simpluț. Dar în rândul tinerilor, efectul a fost copleșitor. Pentru că statul a făcut tot ce a putut ca astfel de informații să nu ajungă în mediul tinerilor și pentru a cultiva o genă, să spunem așa, a rusismului, a sovietismului. Și din senin vine acest film, neașteptat, și mulți tineri capabili să gândească au început să-și pună întrebări la modul cel mai serios. Și pentru prima dată au început să studieze subiectul, să caute informații, au aflat că există societatea „Memorial” și tot așa. Și evident că puterea nu-și dorește acest lucru.

Puterea vrea, prin aceste sărbători, să ascundă problemele. Și dacă această atitudine militaristă era poate mai camuflată în perioada lui Elțîn și nu se exploata deschis, acum toate aceste lucruri se fac pe față, ostentativ, și evident că scopul este de a ascunde trecutul – pentru ca acest trecut să nu mai existe în acest aspect al lui îngrozitor de dramatic. Iar, pe de altă parte, se pare că autoritățile nu mai au cu ce umple această nișă a vieții sociale – ceea ce se numește idealuri. Și atunci recurg la Lenin, la Stalin. Și asta, în timp ce pământul și la noi, și în Rusia, încă e plin de oseminte care nu au fost înmormântate după război. Și în loc să recunoască problema și să spună – iată cum trăim, mai avem încă oameni care nu au fost înmormântați – ei fac din asta sărbătoare, fac patriotism. Și acest lucru pur și simplu mă șochează.”

Europa Liberă: Ați amintit filmul despre Kolîma. Acolo este un material cu fiica constructorului de nave spațiale Serghei Koroliov. Rusia se mândrește cu două evenimente – cu Victoria și cu zborul lui Gagarin în cosmos. Și în film fiica lui Koroliov, care a lansat în cosmos și primul satelit, și pe Gagarin, și pe primii cosmonauți, povestește că în timpul interogatoriilor NKVD-ul i-a rupt lui Koroliov ambele maxilare. În 1966, în timpul unei operații destul de simple, medicii nu i-au putut introduce, din cauza maxilarelor fracturate, tubul în trahee și academicianul Koroliov a murit pe masa de operație. Nu este și acesta un motiv pentru care autorul filmului este atât de atacat – faptul că el a îndrăznit să „arunce o umbră” asupra Victoriei și a succeselor spațiale?

Svetlana Alexievici: „Da, evident. În prezent cei care vor să povestească adevărul despre război aproape că riscă să fie cercetați penal. Nici nu sunt sigură că în prezent ar mai fi putut să apară cartea mea „Războiul nu are chip de femeie”, sau chiar „Băieții de zinc” – pentru că Putin spune că e foarte bine că am intervenit în Afganistan, că altfel americanii cine știe ce ar fi făcut…

Aveți absolută dreptate în ce privește Kolîma. Mituri pe care le modelează conform momentului, conform necesităților lor. Aceasta este o formă de existență a puterii.”

Europa Liberă: Se pot vedea, inclusiv pe rețelele de socializare, tendințe noi – atitudini agresive din partea celor care pun semnul egalității între Stalin și victorie, față de cei care văd în război în primul rând o tragedie, un motiv de tristețe. Primii spun: „Ce fel de tristețe? Este o sărbătoare, lăsați-ne să sărbătorim victoria, să bem un păhăruț!”. Sau: „Ce legătură are Stalin cu asta, sunt lucruri diferite!”

Svetlana Alexievici: „Nu este un fenomen nou. Eu mă ocup demult de istoria noastră și am observat astfel de tendințe chiar în conștiința oamenilor care au avut de suferit de pe urma puterii, care au stat în lagăre zece ani sau mai mult – chiar și pentru ei victoria în război era un subiect aparte. Mai ales că victoria a fost imediat „curățată” de tragism. Știm că și Bîkov, și Adamovici, și Kondratiev, scriitori care au scris despre război și pe care i-am cunoscut, spuneau că în carte trebuia să fie omorât unul singur, chiar dacă în realitate erau sute, și oricum li se spunea: „Aveți prea mulți oameni omorâți! Trebuie să fie mai puțini, că doar noi am câștigat!”

Această victorie a camuflat pentru oameni Gulag-ul. Puterea a primit o foarte bună posibilitate de a închide cortina peste acest subiect – ceva de genul „cândva a fost ceva acolo, dar acum e cu totul altceva”.

Acest film recent a lui Dudi a fost o revelație, au fost lucruri total necunoscute pentru noua generație și asta îi fură puterii pământul de sub picioare. De sub necunoașterea și miturile pe care ea le cultivă brusc începe să iasă la suprafață adevărul și evident că acest lucru deranjează foarte mult. Iată de ce răsună atât de tare aceste orchestre în ziua de 9 mai, iată de ce e atâta tam-tam, iată de unde apar oamenii cu medalii…

Europa Liberă: Ați afirmat că „victoria a fost „curățată” de tragism imediat după încheierea războiului, că scriitorii care relatau despre realitățile de pe front erau nevoiți să înfrunte cenzura. Dar nici acum nu se vorbește despre momentele tragice. Au trecut mai bine de 70 de ani de la război. Credeți că există posibilitate de a scrie astăzi altfel despre acel război? Am în vedere zonele psihologice închise pe care ați încercat să le deschideți în „Războiul nu are chip de femeie”?

Svetlana Alexievici: „Noi nu cunoaștem nimic cu adevărat nici despre războiul de partizani, care este unul idealizat, nici despre Holocaust, care este la fel o temă închisă.

Când adunam material pentru cartea mea, dar țin minte și eu, că am crescut într-un sat din Belarus, că oamenii se temeau de partizani, au auzit ce făceau partizanii. Și cât de îngroziți erau oamenii. Nu era așa cum se idealizează lucrurile – că partizanii veneau și aduceau de toate oamenilor. Era terifiant. Luau ultima vacă. Partizani erau diferiți. Dar despre aceste lucruri nu se putea vorbi nici atunci, nici acum, când lângă Minsk a fost construit complexul cultural-istoric „Linia lui Stalin”.

Vine în vizita nepoata mea și îmi spune că i-au dus la acest complex și le-au povestit cum trupele sovietice i-au oprit eroic acolo pe nemți. Și încearcă să explici acestor minți tinere că lucrurile nu au stat tocmai așa. Iar în Rusia în general – un băiețel a venit la grădiniță și a spus că a auzit că au murit foarte mulți oameni. Educatoarea s-a enervat atât de tare, încât l-a pus să sărute în genunchi pământul. Există deja și magazine unde se vinde uniformă militară pentru copii. În Belarus încă nu există așa ceva – nu sunt astfel de magazine și nu sunt impuși copiii să sărute pământul – dar nu se știe ce ne așteaptă în viitor. Belarus e o țară mică, strânsă de acest vecin mare. Semne formale încă nu sunt, dar conștiința sovietică este în continuare acolo, nu a dispărut nicăieri.”

Europa Liberă: Relativ recent a fost deschis memorialul în Trosteneț - cu participarea lui Lukașenko, a unor oficiali străini. În școli ni se spune că fiecare al patrulea, sau chiar al treilea locuitor al Belarusului a murit, dar nu se spune că sute de mii dintre cei omorâți erau evrei. De ce acum, după 70 de ani, tema Holocaustului nu că ar fi una tabu, dar nu este abordată onest? Cel puțin la nivel oficial.

Svetlana Alexievici: „Vreau să spun că înainte de război evreii constituiau un strat cultural important în societatea noastră. Când am călătorit prin satele belaruse, mi s-a povestit că într-unul din satele mari într-o zi li s-a spus tuturor evreilor să-și ia lucrurile – acolo erau și medici, și cizmari, și învățători - și cu toții au fost duși din sat. Țin minte că o femeie mi-a spus: „Peste câteva zile ne-am așezat și ne-am uitat unii la alții - și am văzut că nu mai avem pe nimeni: jumătate din învățători nu mai sunt, croitori nu mai erau deloc…”.

Și astfel de lucruri se întâmplau peste tot în Belarus. A fost decapitat acest strat cultural. Au dispărut ziarele și revistele evreiești, școlile, teatrele evreiești… Cred că a fost o pierdere colosală. Și au ieșit la suprafață generațiile de brute, de conducători de detașamente de partizani. Pentru acestea era important să distrugă amintirea despre ceea ce a fost înainte. Nici acum nu cunoaștem pe nimeni, niciun nume de evreu din domeniul cultural, dintre scriitori de exemplu… Trebuie să se discute despre aceste lucruri, însă până în prezent există forțe care se opun – antisemitismul este în continuare prezent.”

https://www.svaboda.org/a/29929132.html

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG