O capodoperă discretă, „fluidă, meşteşugită şi poetică” (Mathilde Valognes), dar şi „un puzzle existenţial ce se compune sub ochii noştri” (Isabelle Debouvère), romanul franţuzoaicei Sylvie Germain (n. 1954), Magnus, Cartea Românească Educaţional, 2021, în tălmăcirea, şi ea haute couture, semnată de Simona Modreanu, m-a dus cu gândul la l’exception française, că-i vorba de literatura, cultura în general sau politica din Hexagon.
Un puşti supravieţuind, „în zorii de după Gomora”, bombardamentului ce-a ras de pe faţa pământului oraşul Hamburg, cu preţul vieţii mamei sale care arde de viu; înfierea băieţelului de către Thea şi Clemens Dunkeltal, charismaticul ofiţer medic în mai multe lagăre de exterminare naziste; sfârşitul războiului ce-i pun pe fugă, sub nume false, mama luându-l cu ea în Austria, iar tatăl căutând să-şi piardă urma în Mexic, de unde le parvine, peste ceva timp, vestea morţii sale (falsă, după cum se va vedea, pe final); identificarea copilului cu ursuleţul său de pluş, Magnus, al cărui nume şi-l însuşeşte, deja refugiat la unchiul său Lothar la Londra; cele două mari iubiri ale lui Magnus – între 20 şi 30 de ani, May, şi de la 40 de ani până la moartea violentă a femeii, într-un accident de maşină provocat de Walter Dohrlich (alias Clemens Dunkeltal, iată-l aşadar revenind de dincolo de mormânt, pentru a mai lua o viaţă, de fapt două, y compris a fiului său natural), Peggy –, peregrinările sale prin lumea largă, ce-l aduc în cele din urmă în Franţa, în tot acest timp căutând să-şi recompună viaţa, din mici amintiri disparate… Altfel spus, un roman al pierderilor succesive care însă întregesc, abia ele, identitatea personajului nostru: „fiecare fiinţă iubită, când dispare, răpeşte ceva din carnea, din sângele celor care rămân pe pământ (…) Foarte timpuriu, corpul lui Magnus a fost astfel uşurat, când mama sa, necunoscuta din Hamburg, a ars sub ochii lui, calcinându-i o bucată de inimă şi pietrificându-i memoria. Şi May i-a furat o parte din carne, din inimă, amestecându-le cu cenuşa ei împrăştiată în albastrul mut al cerului. Apoi Peggy – marea răpire trupească şi îngroparea dorinţei, a oricărei bucurii, a oricărei plăceri în umiditatea neagră şi îngheţată a pământului”. (Cu doar optsprezece pagini înainte, aceeaşi Peggy Bell apărea în toată splendoarea, parcă desprinsă din Cântarea Cântărilor: „Peggy, primul trup al dorinţei, prima gură sărutată, trup pierdut, regăsit, în sfârşit îmbrăţişat şi pătruns, mângâiat, explorat şi rămas dorinţă. Peggy, lied carnal, carnea însăşi a iubirii”.)
…şi n-am spus nici un cuvânt despre cele nouă secvenţe înserate în text – din Fuga morţii de Paul Celan, din Pedro Paramo de Juan Rulfo, din Regel Lear de Shakespeare etc. –, tot atâtea „semne particulare” ce plasează romanul franţuzoaicei Sylvie Germain într-o familie spirituală anume, care – spre deosebire de cea biologică – poate şi trebuie să fie aleasă.
10 aprilie ’23
