Emmanuel Macron are la dispoziție puține ore pentru a-și salva președinția. Va apărea la televizor în seara aceasta, la 20.00 h., pentru un discurs despre care nici măcar apropiații săi nu știu nimic.
Rapiditatea cu care i s-a prăbușit popularitatea i-a surprins pe toți observatorii. Într-un timp record, cel care încarna speranțele Franței și Europei anul trecut a devenit cel mai detestat președinte al celei de-a V-a republici franceze, mai urât chiar și decât Sarkozy, ceea ce este un autentic record.
Joi și vineri, la summit-ul european de la Bruxelles consacrat Brexitului, el trebuie să vină cu un mesaj convingător. Macron era privit cu invidie de multe capitale, într-atât el părea să fie speranța Uniunii Europene, nu doar a Franței.
Lider tânăr, intelectual, economist, ales printr-un mesaj hotărât pro-european. Complice cu Merkel, singurul lider european care vorbește cu Trump de la egal la egal și care îi răspunde lui Putin cu fermitate, menținând sancțiunile, Macron a fost sistematic văzut ca fiind speranța Europei.
În cifre absolute, mișcarea de revoltă a „vestelor galbene” nu e uriașă. Duminică au fost doar 10.000 de manifestanți în Paris și 150.000 în toată Franța. Chiar și în Bruxelles, unde mișcarea s-a extins, imitând ceea ce se petrece în Franța, au venit să protesteze, unii violent, doar vreo 1.000 oameni. Au fost văzute manifestații mult mai masive. Sondajele arată însă că o majoritate a francezilor sunt de partea manifestanților.
E limpede că Franța nu mai e, și poate nu a fost niciodată, acea start-up nation pe care părea să o încarneze tânărul tehnocrat Macron. În realitate, revolta se concentrează în bună parte pe persoana lui, cel puțin tot atât de mult pe cât se concentrează pe inegalitățile sociale.
Miniștrii și colaboratorii lui Macron, precum și deputații din partidul său La République en Marche sunt acum divizați între partizanii unei politici dure și cei care dori ca puterea să cedeze și să se ajungă la un compromis, pentru a dezamorsa riscul unei explozii de nemulțumire de necontrolat.
Este limpede însă că nu totul poate depinde de Macron, de persoana șefului statului, chiar dacă, pentru manierele sale distante, i s-a dat porecla de Jupiter. E perceput ca un președinte arogant și disprețuitor. I se cere, de pildă, să restabilească impozitul pe avere, acel „impozit de solidaritate”, cum era numit, impôt de solidarité sur la fortune (ISF), pe care Macron l-a abolit la începutul anului acesta, înlocuindu-l printr-un impozit pe proprietățile imobiliare. Asta a accentuat imaginea lui detestabilă pentru mulți de „președinte al celor bogați”, président des riches.
Ceea ce a surprins, de asemenea, în manifestații, este compoziția lor socială: foarte puțini, aproape deloc, protestatari ieșiți din imigrație. Mai toți manifestanții par a fi muncitori săraci și tineri français de souche, care reușesc cu greu să supraviețuiască economic de la o lună la alta, un fel de revoltă a Franței de jos, la France profonde.
Printre măsurile urgente propuse, la limita disperării, se discută de altfel posibilitatea introducerii unor prime de sfârșit de an, care nu ar fi impozabilă, pentru a ridica puterea de cumpărare a celor mai defavorizați.
O parte a opoziției, în special extrema stângă a lui Mélenchon și Frontul Național al lui Le Pen, cer insistent demisia lui Macron, ceea ce ar însemna, desigur, un eșec total a ceea ce părea o nouă clasă politică, centristă și pro-europeană, și care ar fi fost de neconceput în urmă cu câteva săptămâni. Demisia lui Macron, care ar fi înlocuit atunci cu președintele Senatului, ar declanșa alegeri anticipate în cel mai scurt timp, însă unda de șoc s-ar extinde în întreaga Europă.
Și, desigur, peste toată deriva și peste violența manifestațiilor plutesc și bănuieli serioase că ar exista și o ingerință străină pe rețelele sociale. A fost de altfel văzut pe Champs-Élysées steagul regiunii separatiste Donețk, din Ucraina, ocupată de Rusia. Sute, poate chiar mii, de conturi false difuzează masiv mesaje care îndeamnă la violență și caută să ațâțe tensiunile în Franța.
