De-a lungul anului 1917, în Rusia au ajuns numeroși cetățeni români. Era vorba de unii oameni politici – îndeosebi parlamentari – și de familiile lor, de funcționari și militari aflați în misiune, de marinari și muncitori evacuați cu vasele, respectiv cu întreprinderile lor, dar și de socialiști care fugeau de urmărirea autorităților române și credeau că-și pot împlini visurile la vecinii cuprinși de frenezia revoluției.
În contextul ofensivei Centralilor de la sfârșitul anului 1916, care a dus la ocuparea celor mai multe dintre porturile românești dunărene, numeroase nave ale marinei române și-au găsit refugiul în porturile rusești din apropiere, în special la Ismail și Chilia Nouă. În total, 528 de nave (de pasageri, șlepuri, remorchere, șalupe etc.) au ajuns în cele două porturi. Inițial la Chilia Nouă, apoi la Odesa au fost evacuate Şantierul Naval „Fernic & Co.” și Arsenalul Marinei, ambele din Galați. Numărul mare de răniți înregistrați în timpul luptelor purtate în sudul Moldovei, în vara anului 1917, și capacitățile reduse de spitalizare au determinat autoritățile române să evacueze șase spitale la Odesa. Era vorba atât de răniți, cât și de personalul medical. Începând din vara-toamna anului 1917 s-au înregistrat tot mai mulți dezertori sau recruți români care nu voiau să se prezinte la încorporare.
Dincolo de motivații, cert este că în toamna anului 1917 pe litoralul nordic al Mării Negre se găseau câteva mii de cetățeni români. Mulți dintre ei se aflau în porturile rusești de la Dunăre, alții erau în Crimeea, dar cei mai mulți se găseau la Odesa. În acest oraș funcționa în toamna anului 1917 și un liceu, pe care câțiva profesori refugiați îl înființaseră pentru uzul coloniei române din oraș. Exista și un ziar, intitulat „Acțiunea română”, de orientare liberală.
Încet, încet, cei mai vizibili între românii din sud-vestul Rusiei păreau să devină socialiștii. Erau o mână de oameni, dar în circumstanțele revoluționare de la est de Prut, precum și în rândurile trupelor ruse de pe frontul românesc, ei credeau – într-un mod aproape religios – că viitorul avea să fie al lor.
Manifestația soldaților ruși de la Iași, la 18 aprilie/1 mai 1917, a dus la eliberarea lui Cristian Racovski și la trecerea lui în teritoriul rusesc. Tot atunci a fost eliberat un tovarăș de-al său, care astăzi este chiar mai puțin cunoscut.
Mihail Gheorghiu Bujor – pentru că despre el este vorba – s-a născut la Iași în 1881, în familia unui funcționar. După studii liceale, a urmat Facultatea de Drept a Universității din Iași. S-a înscris în 1899 în Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, formațiune politică înființată în urmă cu șase ani. În perioada studenției a activat în „Cercul de studii sociale al socialiștilor din Moldova” și în „Clubul de iluminare a muncitorilor din Iași”. Devenit avocat, s-a implicat și în gazetărie, și-a exprimat opiniile în „România muncitoare”, apoi în „Viitorul social”, a redactat manifeste socialiste, inclusiv în timpul răscoalei din 1907, și a ținut discursuri în același registru ideologic. A fost unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat Român (PSDR), în anul 1910, din al cărui Comitet Executiv a făcut parte. Susținător al neutralității României în timpul Primului Război Mondial, cum era întreaga conducere a PSDR, în momentul intrării țării în conflict a fost mobilizat – era sublocotenent în rezervă – la Direcția Munițiilor, în cadrul Ministerului de Război. Considerat agitator socialist de către autoritățile române, la 16/28 aprilie 1917 lui Bujor i s-a impus starea de arest la domiciliul său din Iași. Soldații ruși l-au eliberat în timpul manifestației pe care au organizat-o cu ocazia zilei muncii. Imediat după aceea, Bujor a plecat de la Iași la Odesa cu un tren controlat de revoluționarii ruși din Moldova.
Racovski și Bujor s-au implicat la Odesa în organizarea socialiștilor români aflați în Rusia de sud-vest. Astfel s-a constituit Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român (alte surse fac referire la Secțiunea din Odesa a Partidului Social-Democrat Român). Scopul declarat era declanșarea unei revoluții în România, „răsturnarea țarismului român” – cum se preciza într-un manifest din 12 iunie 1917 – și preluarea puterii. De altfel, multe dintre manifestele difuzate de Comitet în 1917 începeau și se încheiau cu lozincile „Jos oligarhia!” și „Trăiască Republica!”.
În interiorul Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român s-au înregistrat în vara-toamna anului 1917 diferențe de opinie. În vreme ce unii se considerau menșevici, alții erau atrași de bolșevism. Cei din urmă, tot mai radicalizați, aveau să se autodesemneze – și să fie numiți și de alții – „socialiști maximaliști”. În curând ei aveau să devină bolșevici pe față.
Acțiunile Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român au constat în a doua parte a anului 1917 în tipărirea de manifeste, proclamții și ziare. De asemenea, se țineau ședințe, care erau importante pentru creșterea coeziunii grupului și pentru extinderea influenței asupra românilor aflați acolo, se lansau apeluri, se organizau mitinguri. În epocă se estima că la aceste demonstrații participau circa 2.000 de oameni.
Propaganda bolșevicilor români aflați la Odesa era adresată soldaților și civililor români din Moldova, dar și celor aflați la Odesa. Ea avea să se intensifice în vara anului 1917. De la Odesa se trimiteau la Iași și în împrejurimi manifeste în limba română. Partidul Social-Democrat Român pare să se fi poziționat critic față de grupul revoluționar bolșevic (Comitetul) de la Odesa. În orice caz, Secțiunea din Iași a PSDR se disocia de manifestele odesiților încă din luna iulie 1917. Reacția social-democraților ieșeni era provocată probabil și de faptul că Bujor revenise în iunie-iulie 1917 în capitala de atunci a României, având asupra sa manifeste tipărite la Odesa. El a stat ascuns la Iași, iar în octombrie 1917 s-a reîntors la Odesa cu un automobil rusesc. Din septembrie 1917, Comitetul edita la Odesa revista Lupta, care apărea de trei ori pe săptămână și era o tribună împotriva guvernului român. Socialiștii români radicalizați au distrus publicația Acțiunea română, în decembrie 1917, și au luat materialele găsite acolo în vederea tipăririi propriilor publicații. Ulterior, în alte locuri din Rusia, bolșevicii români aveau să publice și alte gazete. Bunăoară, Foaia țăranului apărea la Moscova în aprilie 1918; alte gazete au fost Scânteia și Revoluția Socială. Potrivit datelor provenite din mediile radicalilor români din Rusia, între iunie-decembrie 1917 ar fi fost difuzate, cu ajutorul unor soldați ruși, nu mai puțin de 85.000 de manifeste, inclusiv 15.000 de exemplare din manifestul pentru pace al lui Lenin, precum și ziarul Lupta.
Dacă facem abstracție de Racovski – care de la începutul anului 1918 avea să devină un personaj foarte important inclusiv între bolșevicii ruși, având în vedere vechile sale relații cu Troțki, mai ales, dar și cu Lenin –, Bujor pare să fi fost cel mai activ lider al „maximaliștilor” români aflați în Rusia, în mod special la Odesa. Bujor pretindea că maximaliștii români din Odesa reprezentau social-democrația și muncitorimea din România neocupată (Moldova). El i-a expus lui Lenin, în iulie 1917, într-un memoriu, ideea unei lovituri de stat în România, care ar fi urmat să se realizeze cu ajutorul armatelor ruse de pe frontul românesc.
La începutul lunii decembrie 1917 (pe stil nou), Bujor a plecat de la Odesa la Petrograd și le-a înaintat lui Lenin și Troțki un lung memoriu, asemănător în liniile principale cu cel din vară. Bujor s-a întâlnit cu Lenin la câteva zile după aceea. Liderul guvernului bolșevic l-ar fi înștiințat pe Bujor că de acțiunea din România – care viza arestarea regelului Ferdinand la Iași – avea să se ocupe Semen Roshal. Acțiunea acestuia a fost însă dejucată de români și de rușii și ucrainenii antibolșevici. O a doua întrevedere Lenin-Bujor a avut loc în februarie 1918, tot la Petrograd.
Printr-un decret al lui Lenin de la începutul anului 1918, în conducerea Înaltului Colegiu pentru Combaterea Contrarevoluției din Sudul Rusiei au fost numiți Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Spiru Brașoveanu (cunoscut și ca Brașevan). Alți români se regăseau în conducerea RUMCEROD: I. Dicescu Dic, Vasile Popovici, Alter Zalic, Gheorghe Stroici.
La 15 decembrie 1917 (stil nou), pe când se găsea la Petrograd, Bujor informase Comitetul Politic Central al PSDR, despre acțiunile sale din cea de-a doua parte a anului 1917. Printre altele, el scria despre sprijinul pe care îl primise de la Sovietul din Odesa și de la RUMCEROD în vederea organizării unui „mic centru revoluționar român pe probleme de propagandă”. Ceea ce era mai important, Bujor considera că momentul era favorabil pentru începerea „luptei finale”, cum o numea el, în România.
