În continuarea discuțiilor din articolul precedent, privind organizarea acțiunii subversive sovietice în Basarabia și România, cu scopul răsturnării ordinii politice existente și instaurării regimului comunist, remarcăm faptul că această tema a stat de-a lungul timpului în atenția mai multor istorici, politologi, oameni politici, conducători ai organelor de securitate și militari români, preocupați de istoria serviciilor secrete.
Printre primii la acest capitol s-a remarcat Ion Zaharia Husărescu, primul comandant al forțelor de securitate române din Basarabia, a cărui reflecții vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Un loc aparte în această istoriografie aparține anchetei parlamentare din anii 1924-1925, conduse de Gheorghe Tătărăscu, care a investigat cazul rebeliunii de la Tatarbunar, discurs publicat sub denumirea „Internaționala III-a și Basarabia” și rostit la 19 iulie 1925 în Parlamentul României. În anul 1941, maiorul D. Stancov, din cadrul Marelui Stat Major, publica lucrarea Acțiunea subversivă sovietică. Propaganda, alarmismul, defetismul, în cadrul căreia prezenta un rechizitoriu complet al organizării și acțiunii serviciilor secrete sovietice în Basarabia și România.
După 1989-1991 accesul la arhivele românești secretizate a oferit posibilitatea unei redimensionări a scrierilor cu privire la organizarea acțiunii subversive sovietice în România interbelică. Din acest punct de vedere remarcăm scrierile lui Pavel Moraru (Serviciile Secrete și Basarabia. 1918-1991), dar în mod special culegerile de documente ale lui Vadim Guzun, care acoperă mai multe aspecte ale acestei tematici. Una dintre publicațiile sale, Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944, ne permite să cunoaștem în detaliu felul în care serviciile secrete sovietice au organizat mișcarea subversivă în România, cu precădere în Basarabia, pregătind invazia militară și premisele pentru instituirea unui regim comunist în spațiul românesc. Prin urmare, în cele ce urmează, vom prezenta un document din această publicație, care cuprinde o sinteză a Marelui Stat Major Român din anul 1924 cu privire la deconspirarea în luna octombrie 1923 a rețelei de spionaj sovietic din România. Acest document inedit, dar și multe altele pe care le vom folosi în publicațiile noastre ulterioare, relevă amploare organizării și acțiunii subversive sovietice pe teritoriul României, despre care avem multe a cunoaște.
În luna octombrie 1923 a fost descoperită rețeaua de spionaj politic-militar în favoarea Sovietelor. Aceasta a fost înființată în anul 1922 de Centrala de la Viena și avea sediul în București, cu ramificații în Brașov, Sibiu, Cernăuți, Bacău și Chișinău. Conducerea centrului era încredințată lui Alexandr Kiselev, atașat stagiar la Legația Bulgară și maiorului Jak Ceaicovski din Regimentul 2 Artilerie Grea a Armatei Române. Primul era bulgar născut în Petrograd, cel de-al doilea era rus basarabean, fost ofițer în armata lui Petliura. Ceaicovski era în legătură cu Sovietele încă din 1920, obligat să intre în organizația de spionaj sub amenințarea terorizării familiei sale, care se găsea în Rusia. Kiseliov și Ceakovski aveau ca ajutor pe locotenentul Teodor Niță, un basarabean de la Comandamentul Jandarmilor, însurat cu o artistă rusă, foarte ahtiat după o îmbogățire rapidă.
Centrele din țară aveau ca șefi la Brașov pe căpitanii Wiedman și Kappel, la Cernăuți pe Weiss și Zinger, iar la Chișinău pe Doroganevski, zis „Stoianov”.
În luna octombrie 1923 întreaga organizație a fost descoperită, arestată și deferită Consiliului de Război al Diviziei a IV-a, care prin sentința nr. 364 din decembrie 1924, condamna la câte 5 ani de închisoare pe toți cei implicați.
Ancheta desfășurată cu această ocazie ne arată organizarea Serviciului de Spionaj Sovietic nu doar în România, dar în toată Europa. Astfel, Centrala principală de la Berlin, sub conducerea generalului Stepanov, era destinată Vestului Europei, cu filiala la Viena. Filiala de la Viena, sub conducerea generalului Inkov, ajutat de colonelul Silkin, era destinată Estului Europei și era compusă din secțiile teroristă, propagandă comunistă, documente și pașapoarte false, laborator fotochimic. Centrul principal de spionaj din România era la București, care coordona alte trei centre de spionaj regionale: 1. În Ardeal – la Brașov, cu un subcentru la Sibiu; 2. În Bucovina – la Cernăuți, cu un subcentru la Bacău; 3. În Basarabia – la Chișinău.
Personalul străin al centrelor in Berlin și Viena lucra pe lângă ambasadele sovietice respective, iar la București pe lângă Legația Bulgariei.
Din rețeaua sovietică de spionaj făceau parte direct optsprezece persoane, recrutați în mod special din rândul ofițerilor activi, proveniți din armatele austro-ungare și ruse; ofițeri activi proveniți din armata lui Petliura, primiți în școlile românești; ofițeri de rezervă proveniți din fostele armate (ruso-ungară-austriacă); funcționari și diferite persoane, foste în serviciul rușilor și germanilor, chiar poliția secretă, la moment în serviciul administrației române; grade inferioare străini și români, întrebuințați în serviciu de birou și corespondență, care aveau posibilitatea de a culege informații, copia documente și pe care le predau spionilor pentru bani.
Printre complicii acestora erau 26 de persoane, în mod special grade inferioare, străini și români, întrebuințați în serviciul de birou și corespondență, care aveau posibilitatea de a procura informații și documente; funcționari în administrația publică, căile ferate și întreprinderi particulare (bănci, fabrici, etc), care prin relațiile lor sociale și serviciile ce îndeplineau puteau culege informații; femei, rude apropiate ale autorilor principali; studenți și studente. Potrivit documentului, printre autorii principali, cât și complicii acestora, erau doar trei români, restul fiind reprezentanți ai minorităților naționale.
Pentru recrutarea agenților se întrebuința sistemul german din timpul războiului mondial, coruperea prin bani, apoi compromiterea și teroarea, prin care oameni cu situații din cele mai bune devin unelte ale Serviciului de Spionaj Sovietic. Banii erau oferiți sub formă de salarii fixe și prime mari la predarea oricăror documente sau informații mai importante. Pentru trecerea frontierei aceștia întrebuințau pașapoarte false, furnizate de centrala de la Viena, iar pentru trecerea prin Ungaria centrala de la Viena avea înțelegere cu șefii Statului Major Maghiar, pe baza schimbului reciproc de informații.
În timpul reținerii și perchezițiilor la domiciliul agenților au fost găsite documente privind dislocarea întregii armate române; reviste militare; tabelul cu dislocarea unităților din Basarabia; diferite broșuri și instrucțiuni asupra infanteriei și cărți cu caracter militar; tabele de efective ale regimentelor de artilerie; reorganizarea Armatei Române; organizarea și funcționarea Școlii Superioare de Război; organizarea Jandarmeriei; planul defensiv contra Rusiei; organizarea Vânătorilor de Munte, etc. Majoritatea documentelor și informațiilor aveau o importanță relativ redusă, deoarece cele mai multe și-au pierdut repede actualitatea.
Agenții informatori erau aleși dintre persoanele care, prin situația lor, aveau în mână sau puteau ușor pătrunde în birouri pentru a copia documentele sau informațiile cerute. La o parte de agenți s-au găsit copii fotografice după documentele procurate și aparate fotografice. Păstrarea acestora se făcea la Legația Bulgară sau la domiciliul agenților. Transmiterea documentelor și informațiilor culese se făcea prin scrisori trimise prin poștă, scrise cu cerneală simpatică, prin valizele diplomatice ale agenților diplomatici ai Legației Bulgare, fie prin curieri, care duceau geamantane cu fund dublu și care treceau frontiera cu pașapoarte false, pe nume fictiv sau real, sub pretextul călătoriei de afaceri comerciale.
Majoritatea agenților, curierii și recrutorii își mascau activitatea sub forma întreprinderii sau reprezentanței comerciale, pe cont propriu sau ca funcționari ai unor instituții comerciale (magazine, bănci etc.). Aceștia schimbau des locuințele, aproape lunar, foloseau nume false, pseudonime, pentru a nu putea fi identificați în caz de prindere a corespondenței sau a unui fir a organizației. Corespondența se trimitea pe adresa altei persoane, niciodată pe adresa agentului, niciun agent nu cunoștea adresa exactă a organizației, în special a celei din Viena. În general, agenții nu se cunoșteau între ei sau nu-și cunoșteau îndeletnicirea reală de spion.
Documentul relevă și modul de acțiune a autorităților române față de persoanele angajate în rețelele de spionaj. Elementele minoritare, în special ofițerii care au aparținut fostelor armate (austriacă și rusă), oricât erau de capabile, urmau a fi tratate cu suspiciune, nu li se încredințau însărcinări de natură a cunoaște lucrările cu caracter secret și puse sub discretă, dar vigilentă supraveghere. Gradele inferioare minoritare nu trebuiau admise sub nicio formă în serviciul birourilor de recrutare și mobilizare. Manipularea corespondenței cu caracter secret urma să se facă numai de către șefii direcți interesați, aceștia dintre ofițerii români de origini, cei mai apropiați din punctul de vedere al caracterului și sentimentelor patriotice.
Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestui articol.
