Linkuri accesibilitate

Tipică, tragică și frumoasă: Viața Elenei Bonner (Video)


Elena Bonner (15 februarie 1923, Merv, Turkmenistan-18 iunie 2011, Boston, Statele Unite) a fost una din figurile proeminente ale erei disidenței sovietice și unul din cei mai neistoviți adversari ai lui Vladimir Putin, pe care l-a criticat neîncetat în ultimii săi ani de viață petrecuți în Statele Unite.

Cu Andrei Saharov la Gorki
Cu Andrei Saharov la Gorki

Bonner devenise un critic acerb al regimului comunist încă de la sfârșitul anilor 1960, iar în 1972 se căsătorise cu academicianul Andrei Saharov. Supranumit „părintele bombei cu hidrogen sovietice”, fizicianul Saharov a devenit la rându-i disident și a murit la Moscova, la vârsta de 68 de ani, în 1989. Au co-fondat Grupul Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Moscova. Apartamentul celor doi devenise „capitala” neoficială a mișcării disidente sovietice...

Ambii părinți ai Elenei Bonner fuseseră arestați de către NKVD în timpul marilor epurări staliniste din anii ’30. Mama sa, Ruth (Ruf), era o activistă comunistă cu origini iudaice. A fost trimisă opt ani în Gulag, lângă Karaganda, pedeapsă la care s-au mai adăugat ulterior alți nouă ani de exil intern. După eliberare, Ruth a reușit să emigreze în Statele Unite. Un unchi matern, Matvei Bonner, a fost și el executat în timpul Marii Terori. Tatăl ei, Gevork Alihanian (mai târziu, Gheorghi Alihanov), era un armean care se refugiase din calea genocidului în 1915 și devenise o figură proeminentă a partidului, chiar secretar al Cominternului. A fost executat în timpul epurărilor, în 1937.

Elena Bonner despre Andrei Saharov
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:00:19 0:00

Elena Bonner a fost soră medicală în Armata Roșie pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial și a ajuns până la Berlin. A fost rănită de două ori, s-a întors acasă cu un ochi afectat. Și-a terminat studiile după război și a devenit medic pediatru. Bonner a intrat în PCUS în 1965, dar a „divorțat” de partid în 1968, după Primăvara de la Praga. În anii ’70, a devenit parte din mișcarea disidentă și a putut afla multe detalii despre soarta prizonierilor sovietici și a exilaților.

În 1975, Elena Bonner accepta în numele soțului său Premiul Nobel pentru Pace. Saharov nu putuse ajunge la Oslo pentru că autoritățile sovietice nu-i acordaseră viză; în realitate, se afla la Vilnius, capitala Lituaniei anexate, la procesul prietenului său, renumitul biofizician Sergei Kovalev (astăzi 89 de ani). Kovalev fusese arestat și judecat pentru „agitație și propagandă antisovietică”, precum și pentru distribuirea unor copii din Arhipelagul lui Soljenițîn.

Cu Andrei Saharov (Courtesy Photo Yuri Rost)
Cu Andrei Saharov (Courtesy Photo Yuri Rost)

Elena Bonner a fost expulzată în 1980, împreună cu Saharov, în orașul interzis străinilor, Gorki, pe Volga, regiunea Nijni Novgorod, după ce acesta din urmă criticase invazia Afganistanului de către trupele sovietice. În 1981, cei doi soți au intrat în greva foamei pentru a obține permisiunea de a se alătura fiului ei din prima căsătorie, Alexei Semionov, în Statele Unite (la rându-i activist pentru drepturile omului și programator, ajuns peste ocean în 1978). În 1985, Andrei Saharov a intrat într-o altă grevă a foamei, încercând să-l determine pe Mihail Gorbaciov să-i acorde o viză externă soției sale. I s-a permis Elenei, în același an, să călătorească în Statele Unite pentru o operație pe cord.

După moartea lui Andrei Saharov, în 1989, Elena a continuat să spere în lupta care sudase atât de mult acest cuplu de activiști pentru drepturile omului. Starea ei de sănătate i-a redus însă din elanul proverbial (a suferit câte un infarct în 1995, respectiv 1996). După 1991, Elena Bonner l-a susținut o vreme pe președintele rus Boris Elțîn în promisiunile acestuia de democratizare a țării. Tot ea a părăsit în semn de protest Comitetul pentru Drepturile Omului, în timpul primului război din Cecenia (decembrie 1994). A continuat să lucreze și a reușit să publice memoriile soțului său în 1997, a denunțat politicile ulterioare ale lui Boris Elțîn și degradarea democrației ruse. După 2000, odată cu ascensiunea politică a fostului ofițer KGB, Vladimir Putin, criticile lui Bonner la adresa noului autoritarism de la Kremlin au devenit din ce în ce mai pronunțate.

În anul morții sale, 2011, i-a apărut la Éditions du Rocher o carte scrisă împreună cu un cunoscut filosof francez: Elena Bonner, André Glucksmann, Le Roman du Juif universel. Era un intens dialog între două din figurile emblematice ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, pe teme legate de drepturile omului, efectele prăbușirii regimurilor comuniste, terorism internațional, xenofobie și antisemitism, sau chiar comparații între disidența anticomunistă de ieri versus disidența anti-putinistă de azi... Două minți deschise, oneste, vorbind despre destine extraordinare, lupte personale, greșeli, dar mai ales transformări.

Elena Bonner a scris și două cărți de memorii, Alone Together (1986) și Mothers and Daughters (1992). Îi plăcea să-și rezume viața în doar trei cuvinte: „tipică, tragică și frumoasă”. În 2011, după o ceremonie funerară la Boston, avea să fie îngropată alături de Andrei Saharov în cimitirul Vostriakovo din Moscova.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG