Când rușii au venit prima dată la Leonid Remiha, medicul-șef al spitalului Tropinka din Herson, i-au cerut un lucru simplu: Să dea jos steagul ucrainean de pe catargul spitalului. Remiha a refuzat. A așteptat o zi, apoi încă una. Ofițerul rus care a ordonat să fie dat jos steagul nu s-a mai întors niciodată.
Totuși, rușii nu terminaseră cu el. După luni de mici acte de rezistență, spune el, a aflat de la unul dintre răniții aflați din saloanele spitalului că rușii îl vor aresta imediat ce va ieși din spital. Și-a petrecut apoi următoarea lună și jumătate ascunzându-se pe ambarcațiuni de pe Nipru, pe insulele fluviale și în apartamente din oraș.
În cele din urmă, a fost prins pe 20 septembrie, după ce l-au forțat pe unul dintre angajații spitalului să-l atragă la o întâlnire. Apoi a fost închis într-o clădire folosită anterior ca centru de detenție preventivă. În fiecare celulă erau înghesuite chiar și opt persoane, în ciuda faptului că erau proiectate doar pentru patru. În trei dintre celule se aflau femei.
După ce au aflat că este medic, temnicerii săi i-au cerut să le ofere ajutor medical ucrainenilor pe care îi torturau. „Îi torturau zilnic”, le-a spus Remiha reporterilor, în curtea spitalului său din centrul orașului Herson. „Le puteai auzi țipetele”.
Uneori, rușii își băteau și electrocutau victimele atât de rău încât acestea ar fi avut nevoie de spitalizare, dar rușii, spune doctorul, au refuzat să-i mute, lăsându-i pe unii să moară din cauza rănilor.
„Au murit din cauza torturii”, a spus Remiha, care a fost în cele din urmă eliberat după ce a fost supus unui test poligraf.
Pe parcursul celor peste opt luni de ocupație a orașului Herson, autoritățile ruse au intensificat presiunea asupra administratorilor de spitale, în încercarea de a-i supune voinței lor. Potrivit lui Remiha, unii au părăsit Hersonul, ducându-se în teritoriul controlat de guvern. Alții, precum Remiha și Pavlo Palamarciuk, care conduce principalul spital de psihiatrie din Herson, au rămas și au înfruntat consecințele, în ciuda riscurilor.
„Cu ce ar putea să mă sperie?” spune Palamarciuk, care are 65 de ani, cu o urmă de umor în glas, în timp ce se afla în curtea spitalului, într-o zi rece de noiembrie. „Sunt motociclist”.
Orașul Herson a căzut la scurt timp după ce Rusia și-a lansat invazia în Ucraina la 24 februarie. Forțele ruse, care se revărsau spre nord din Crimeea ocupată, au copleșit rapid apărarea orașului și l-au controlat până la 2 martie, făcându-l prima și singura capitală regională pe care au cucerit-o în urma invaziei.
Forțele rusești au înaintat apoi spre orașul Nikolaev, în nord-vest, ocupând cea mai mare parte din cei peste 28.000 de kilometri pătrați care alcătuiesc regiunea agricolă Herson. Forțele ucrainene au respins asaltul asupra Nikolaevului, dar frontul a rămas relativ pe aceleași poziții timp de luni de zile, până în noiembrie, când Ucraina lansa o contraofensivă încununată cu recucerirea orașului în timp ce trupele rusești se retrăgeau .
Pe parcursul acelor luni lungi, ocupanții ruși s-au apucat să refacă orașul Herson după chipul și asemănarea lor. Printre primele măsuri luate a fost înființarea unui guvern de ocupație. L-au numit pe Volodimir Saldo, fost primar al orașului Herson, în funcția de șef al regiunii. Kirill Stremousov, o figură marginală cunoscută ca activist anti-vaccin și care avea să moară într-un accident de mașină în Crimeea în noiembrie, a fost numit adjunctul lui Saldo.
Începând cu luna septembrie, autoritățile de ocupație au impus profesorilor și elevilor un program de învățământ în limba rusă și au încercat să înlocuiască moneda ucraineană cu rubla rusească, revenind ulterior asupra acestei decizii.
La sfârșitul lunii septembrie, Moscova a afirmat fără să aibă nicio legitimitate că Hersonul și alte trei regiuni ucrainene sunt părți ale Rusiei.
Primul act de rezistență al lui Remiha a avut loc aproape imediat după invazie. Membrii forței de apărare teritorială din Herson, o rezervă militară slab antrenată, au făcut o rezistență sortită eșecului împotriva forțelor rusești și au fost zdrobiți. Cinci membri răniți au fost aduși la Spitalul Tropinka, unde el spune că a dat ordin personalului să îi înregistreze ca fiind civili pentru a-i ascunde de autoritățile ruse.
În scurt timp, soldații ruși au venit și i-au spus că vor transforma o parte a spitalului într-o secție pentru răniții lor. Remiha le-a zădărnicit cererea, a spus el, atrăgându-le atenția că în spital se tratează cazurile de COVID.
Personalul a afișat fluturași care avertizau asupra prezenței pacienților cu coronavirus și s-a îmbrăcat în costume de dezinfecție. Rușii au dat înapoi. „Le era foarte frică” de virus, a spus Remiha.
Totuși, rușii au crescut presiunile, până când rezistența lui Remiha a devenit din ce în ce mai evidentă, a declarat acesta pentru RFE/RL. Autoritățile ruse i-au cerut să filmeze o declarație în care să laude modificările aduse de Rusia sistemului de sănătate. El a refuzat și a ajuns să fie interogat de temutul Serviciu Federal de Securitate rus (FSB). L-au interogat în mai multe rânduri. Au strigat la el pentru că steagurile ucrainene încă se mai aflau în clădire.
Dar abia după aceea a urmat ce era mai rău. În timp ce se recupera la spital în urma unui accident vascular cerebral minor, personalul spitalului i-a spus că rușii îl vor prinde imediat ce va ieși din spital. Le-a luat-o înainte, spune el, părăsind spitalul la 1 august.
Remiha, care are 67 de ani, și-a petrecut următoarea lună și jumătate ascunzându-se de ruși. S-a mutat dintr-o casă într-alta, uneori a stat pe ambarcațiunile de pe malul fluviului Nipru și pe insulele fluviale la care se poate ajunge doar cu ajutorul bărcilor.
Între timp, rușii au numit-o șefă în locul lui pe o fostă doctoriță de la spitalul său, Irina Sviridova. Ea a lucrat în spital până în 2014, când a fost concediată după ce s-a descoperit în trei rînduri că a băut la locul de muncă.
Remiha ar fi putut pleca folosind legăturile sale din întreaga Ucraină pentru a se strecura prin liniile rusești, a spus el, dar sentimentul de atașament pe care-l are pentru Herson l-a făcut să rămână spunându-le celor care se ofereau să-l ajute să plece că el rămâne cu echipa lui. „Sunt un om bătrân”, a spus el. „Mormintele părinților, al fraților, al surorii mele sunt aici”.
Alți directori de spital au avut de făcut alegeri la fel de dificile, a spus Remiha. Irina Sokur, șefa Dispensarului Oncologic Regional din Herson, a plecat pe teritoriul controlat de Ucraina, la fel ca și Viktor Korolenko, de la Spitalul Clinic Regional din Kherson. Inna Holodniak, directoarea spitalului pentru copii, s-a ascuns în Herson.
Remiha a păstrat legătura cu personalul său, în ciuda faptului că era fugar. Pentru a evita supravegherea FSB, a stabilit un cod pe care-l folosea pentru a le spune angajaților săi unde va avea loc întâlnirea. „Pește”, de exemplu, însemna piața.
Acest sistem avea să-i aducă sfârșitul. Într-o zi, Remiha a primit un telefon de întâlnire și nici măcar nu a avut timp să încetinească mașina când a fost încolțit de FSB. El nu dă vina pe colegul care a aranjat întâlnire; el crede că apelul a fost făcut cu pistolul la tâmplă. Nici arestarea nu a fost cu totul neașteptată.
„Nu mi-a fost teamă”, spune el. „Știam că, mai devreme sau mai târziu, mă vor aresta”.
Apoi a fost dus la o închisoare, unde în celulele pentru patru persoane erau înghesuiți chiar și opt oameni. L-au torturat cu șocuri electrice de mai multe ori, a spus el, dar a descris pedeapsa sa ca fiind mult mai ușoară decât cea aplicată altor prizonieri.
Gardienii îi forțau pe prizonieri să cânte imnul național rusesc și să strige „Glorie lui Putin” și „Glorie lui Șoigu!" (Serghei Șoigu este ministrul rus al apărării).
Unii dintre cei arestați au dat armatei ucrainene informații despre manevrele militare rusești . Alții au fost pur și simplu victimele unui sistem de represiune dezlănțuit, a spus Remiha, cum ar fi un bărbat arestat și acuzat fără niciun motiv evident că este „militar NATO” .
După ce temnicerii săi și-au dat seama că este medic, l-au pus să lucreze la tratarea celorlalți deținuți după ce aceștia erau torturați. Folosind medicamentele și instrumentele de bază permise de ruși, cum ar fi bandajele, a încercat să trateze victimele. Nu toți au supraviețuit.
În cea de-a opta zi de detenție, a fost scos din închisoare și plasat în arest la domiciliu. Apoi a fost adus târâș înapoi pentru a fi supus la testul poligraf pe 3 octombrie. Întrebările frizau nebunia. „Ai nume de cod SBU?”, l-au întrebat, referindu-se la agenția de informații a Ucrainei, Serviciul de Securitate al Ucrainei.
I-au spus că nu a trecut testul. „Bine”, a spus el că a răspuns. „O să-i văd din nou pe băieți”.
Remiha a fost lăsat să plece, dar i s-a spus că nu mai poate lucra la spital.
La scurt timp după ce forțele rusești s-au retras și Ucraina a recucerit Hersonul, Remiha s-a întors la muncă, îngrijind pacienții răniți de schije și confruntându-se cu lipsa de provizii pentru că rușii au plecat cu echipamentele spitalului și ambulanțele. Sviridova a plecat și ea cu armata rusă.
Nu toți cei care s-au împotrivit au fost brutalizați. Pavlo Palamarciuk, directorul spitalului de psihiatrie, descrie ocupația rusă în termeni diferiți.
Prima dată când militarii ruși au venit la Palamarchuk, i-au cerut să semneze documente conform cărora testele clinice făcute de spitalul lui erau parte a unui program de arme biologice finanțat de SUA - unul dintre pretextele invocate de guvernul lui Putin pentru a justifica invazia.
Palamarciuk, deși a fost reținut timp de 12 ore, a refuzat să semneze documentele. „Mi-a fost frică”, a spus el, dar nu suficient de frică pentru a da înapoi. Rușii nu au insistat.
Palamarciuk avea să se confrunte cu rușii de încă cel puțin două ori. O dată, un angajat al spitalului a fost încarcerat pentru tatuajele sale pro-ucrainene. Palamarciuk a spus că s-a dus la un post de control rusesc și a obținut eliberarea angajatului.
Apoi a avut de-a face cu ei în octombrie, când rușii i-au cerut să-i evacueze pe toți cei 400 de pacienți psihiatrici în Rusia, după ce Ucraina a câștigat pe câmpul de luptă. Palamarciuk i-a refuzat de două ori și, dintr-un motiv necunoscut, rușii nu au insistat.
La scurt timp după ce rușii au făcut cererea, au evacuat ei înșiși spitalul de psihiatrie, punând capăt situației absurde în care se aflau.
Palamarciuk crede că rușii nu l-au deranjat mai mult pentru că protocoalele medicale dintre sistemele psihiatrice rusești și ucrainene erau în linii mari aceleași. Cu toate acestea, comparată cu experiența lui Remiha, o astfel de explicație simplă pare puțin probabilă.
În ciuda revenirii sale la muncă, Remiha nu s-a întors încă în biroul său.
„Nu voi sta acolo pentru că acolo a stat colaboraționista”, spune el, adăugând că un preot va veni în curând pentru a sfinți încăperea. „Preotul va binecuvânta locul și abia apoi voi reveni”, a spus el.
