În secolul XX, terorismul a devenit una din funcțiile principale ale statului, începând cu „teroarea roșie” declanșată în 1917–1918 și continuând sub Iosif Vissarionovici Stalin. El s-a manifestat în varii forme, de la trimiterea în lagărele de muncă a întregi clase sociale și naționalități, la execuții, deportări în masă, violență arbitrară și chiar Holodomoruri create artificial.
Cultura rusă ne-a oferit de-a lungul timpului neprețuite comori literare și muzicale, precum și multe alte contribuții remarcabile la înțelegerea naturii umane. În ceea ce privește teroarea, reacțiile ruse trebuie conectate cu o profundă aplecare către suferință—acel sentiment care „sanctifică” persoana supusă ei sau pe cea care i-a fost martoră. Din acest punct de vedere, suferința îl face pe cel care suferă „excepțional”, îl scoate în evidență, îl ridică deasupra și-l plasează într-o categorie aparte.
Vorbim aici de o atitudine prezentă, desigur, și în alte culturi, însă niciuna cu accentele și frecvența compensatorie a tradiției ruse. A existat, într-adevăr, cel puțin de câteva secole, o anumită fascinație rusă și o acceptare a violenței dezlănțuită în numele unui ideal. În acest sens, tradițiile iudaică, ortodoxă și fanatică rusă se unesc și se hrănesc unele pe altele. Vorbim de seturi de atitudini cu origine dublă, care explică, cel puțin parțial, persistența terorii și terorismului în Rusia, terifianta lor amploare în secolul XX și acceptarea violenței de dragul idealurilor.
Încă din perioada medievală, parte a literaturii ruse și a învățăturilor religioase a reflectat convingerea că suferința în numele unei cauze transcendente îl înnobilează pe martir, permițându-i să fie martor și să fie auzit. Să ne aducem aminte de atitudinea lui Oleg Kostoglotov din Pavilionul canceroșilor lui Soljenițîn, după ani și ani de recluziune forțată. În prima sa zi de libertate, el aleargă spre un magazin și este șocat de filfizonul care-și știe inclusiv numărul la manșon, nu doar pe cel al cămășii. Oleg se întreabă pe dată de ce s-ar întoarce la o astfel de viață „rafinată” și ce anume ar trebui să uite un om doar pentru a-și aminti măsura odăjdiilor lumești—incidentul manșonului îl tulbură teribil.
Tratamentul suferinței în literatura rusă este împestrițat de o anumită propensiune către extreme. Istoricii au numit această evitare a zonelor de mijloc călduțe „maximalism” sau „extremism”. Extremele suferinței creionate de Dostoievski sau de protopopul Avvakum, de pildă, reflectă nu doar imaginația celor doi scriitori, ci și o tradiție națională care conține religia, literatura, folclorul, precum și istoria milioanelor de victime și a miilor de persecutori.
Pentru a vedea și mai bine cum anume a răspuns, în mod tipic, comunitatea literară rusă la terorismul de stat, să ne întoarcem preț de o clipă la un episod marcant al anilor ’60. Trăind pe atunci la Moscova, Andrei Siniavski și Yuli Daniel scriau câteva povestiri și eseuri, publicate sub pseudonim la Paris. Activitatea lor intră pe radarul poliției secrete și, în 1965, cei doi sunt judecați și condamnați la ani grei de închisoare. Este momentul în care mai mulți intelectuali sovietici protestează deschis împotriva acestei sentințe.
Mai târziu, Mihail Șolohov avea să comenteze public asupra celor care ceruseră pedepse mai mici pentru cei doi scriitori. Dezonorantul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din 1965 nu putea înțelege astfel de apeluri la clemență. Pentru el, Siniavski și Daniel ar fi trebuit să se bucure că scăpaseră atât de ușor. Pe timpuri, continua el referindu-se, desigur, la anii stalinismului dezlănțuit, cei doi ar fi avut parte de un tratament cu mult mai dur (o trimitere deloc voalată la pedeapsa cu moartea). Aparent, acesta simțea că acele vremuri mai dure erau cumva preferabile—că suferința însăși era superioară—„călduței” persecuții a lui Siniavski și Daniel.
Lidia Ciukovskaia, fiica lui Kornei Ciukovski (celebrul autor al Doctorului Aumădoare), i-a răspuns atunci public lui Șolohov, printr-o scrisoare adresată mai multor jurnaliști sovietici și occidentali, întărind ideea că scriitorii ruși apăraseră în mod tradițional victimele și acuzații. Judecătorii, gardienii și călăii abundă în societatea rusă, continua ea, și ceea ce lipsește sunt doar „apărătorii”, extrași, de obicei, din comunitatea literară. Ceea ce-i imputa lui Șolohov era tocmai această trădare a tradiției literare ruse, concubinajul cu tartorii.
Episodul ilustrează perfect un tipar recurent al răspunsurilor la intimidarea de stat. Leviatanul rus sau sovietic le interzice scriitorilor să-și publice opera, pe care o consideră ostilă intereselor sale. Sfidând această (i)logică, scriitorii continuă să publice, apoi sunt pedepsiți exemplar prin sentințe aspre. Intervin apoi alți scriitori care transformă victimele în eroi, le explică locul pe linia martirajului și îi îndeamnă pe alți scriitori să se alinieze cu ei. Cel sau cea care face acest lucru (aici, Ciukovskaia), se supune pe sine răzbunării statale. Și astfel, tiparul cu pricina ajunge să fie reprodus la infinit, scriitorii depunând mărturie pentru orori, curtând martirajul, îndurând persecuțiile, perfect conștienți de locul lor în neîntrerupta tradiție a sanctificatelor victime.
Nu doar Dostoievski, ci și mulți alți scriitori ruși au observat acest „parteneriat tacit” între victime și torționari. Ei trăiesc împreună pe un palier al realității desprins de monotonia cotidiană. În secolul XVII, din satul arctic în care îl aruncase țarul, Avvakum scria astfel despre unul din persecutorii săi: „Zece ani m-a chinuit, sau eu pe el. Nici nu mai știu. Dumnezeu va decide asta în Ziua Judecății de Apoi” (The Life Written by Himself).