În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, așa cum a arătat și A. Cornea în cartea Miracolul (Humanitas, 2014), doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.
Nu l-aș numi pe filosoful Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat și el din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe la fel de bine că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit și Feodor Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Cornea este Zeul care a dat greș. Este, după cum știu cei care mă urmăresc de câteva decenii, și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic.
Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea:
„...înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos «necesitate înțeleasă», libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare—prea costisitoare, vai, se plâng unii”.
Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie Viață și destin. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste.
Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, Originile totalitarismului, o carte pe care, știu sigur, și Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad:
„Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul «mesaj» pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est—«pentru a se face un început, a fost creat omul», a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589).
Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis...
