Născut la Varșovia pe 17 noiembrie 1905, Adam Ważyk a aparținut tinerei generații de poeți interbelici polonezi. Debutul său pe scena literaturii s-a produs în 1924, odată cu volumul Semafoare, urmat la scurt timp, în 1926, de un al doilea, intitulat Ochii și buzele.
În anii ’20, Ważyk făcea parte dintr-un grup numit Nowa Sztuka, adică Noua Artă, în fapt, ramura din Varșovia a mișcării literare Awangarda Krakowska. Erau cu toții juni poeți în căutarea unor noi forme și expresii, coagulați inițial în jurul revistei cracoviene Zwrotnica a lui Tadeusz Peiper. Mișcarea poloneză de avangardă a pornit așadar din Cracovia și s-a răspândit în tot restul țării.
Ochii și buzele, al doilea volum al lui Ważyk, a fost receptat în epocă drept una din cele mai valoroase colecții de poezii. Până în 1934, în afara unui volum de poeme selectate, Adam Ważyk a mai publicat și două romane. La izbucnirea războiului, Ważyk s-a refugiat în Uniunea Sovietică, de unde s-a alăturat, mai târziu, Armatei Poloneze. În 1943, chiar i-a apărut acolo, în rusă, un volum de poezii (Inima grenadei) în care autorul exprima cât se poate de limpede convingeri comuniste. Divizia poloneză a armatei sovietice care avansa spre Polonia a avut în buzunare cărțulia lui Ważyk.
Adam Ważyk a fost și cofondatorul revistei Kuznica („Fierăria” sau „cușnița”, cum s-ar traduce regional), primul săptămânal literar dedicat realismului socialist din Polonia. Întoarcerea lui Ważyk acasă a marcat și începutul multiplelor lui activități ca scriitor, critic și istoric al literaturii. În prima jumătate a anilor ’50, a fost redactorul-șef al revistei literare mensuale Twórczość, organul oficial al Uniunii Scriitorilor polonezi. E și perioada care îl confirmă drept unul din cei mai zeloși arhitecți ai realismului socialist.
Dacă la toate acestea mai adăugăm și Premiul Literar de Stat, în 1952, și Premiul PEN Clubului polonez, în 1953, și chiar Cântecul despre Coca-Cola din 1950, text reprezentativ pentru etapele inițiale ale Războiului Rece, avem în față o personalitate care, în datele ei, nu anunța cu nimic „șocul” din 1955: Poemul pentru adulți.
Iată cum, peste noapte, cândva un activist prin excelență al realismului socialist în Polonia, Adam Ważyk a devenit promotor timpuriu al dezghețului. Toți acei idoli pe care îi ridicase el însuși pe un piedestal au fost doborâți dintr-o lovitură de condei. Nu este deloc surprinzător că poemul lui Ważyk a stârnit multă rumoare în Polonia și o imensă consternare în cercurile oficiale. Probabil că au existat și voci de partea poetului „blasfemator”, însă ele n-au fost publicate niciodată, iar existența lor nu poate fi dedusă decât citind printre rânduri critica epocii.
Chiar și așa, vântul unui nou curs în literele poloneze începuse să bată și atitudinea critică la adresa liniei partidului era ceva de care cerberii aveau a se teme. Să ne amintim, bunăoară, și poziția temerarului critic polonez Artur Sandauer, care, tot în 1955, îndrăznea să ridice vocea împotriva pervertirii ideologice a criteriilor artistice. Partidul, desigur, nu s-a putut împăciui cu aceste derapaje de la tradiția stalinistă și a început să miroasă trădare.
Este limpede acum că, până la mijlocul anilor ’50, se urnise deja un întreg aparat de partid spre a stopa „noul curs”. Partidul era dispus la acea dată să renunțe la unele forme evidente de control asupra literaturii, să permită și alte opere decât cele propagandistice sau chiar să accepte în „canon” și câteva opere antebelice aparținând literaturii progresiste. Partidul nu era dispus însă la cedarea primatului în literatură. Ceea ce transmitea, în esență, era faptul că va înlocui coerciția cu critica în îndrumarea sa ideologică și că nu va abandona defel concepția utilitaristă a artei ca armă a societății socialiste.
Atunci când a apărut, în august 1955, Poemul pentru adulți al lui Ważyk a ațintit ochii lumii asupra „dezghețului” polonez. În Polonia, de asemenea, textul a făcut senzație, fiind apoi citat și prezent în mai toate antologiile importante. Ceea ce ataca poetul Ważyk era dezmățul bețivănesc dintr-un centru industrial precum Nowa Huta (adică fix armata aceea de pionieri cu crucifixe și votca prezentă mai târziu în filmul lui Wajda, Omul de marmură), orgiile sexuale din căminele de fete și, în general, frapanta discrepanță dintre cuvinte și realitate. Poemul pentru adulți a devenit astfel cel mai puternic protest liric scris vreodată împotriva brutalității și disperării vieții într-un regim comunist.
Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea Poemul era faptul că nimeni nu poate transforma realitatea mințind despre ea sau dovedind „d.p.d.v. științific” că lucrurile s-au schimbat în bine. Că apa de mare nu devine limonadă, chiar dacă autoritățile declară că nu e deloc sărată. În pofida „relaxării” oficiale, poemul a atras mânia Partidului. Nu a trecut mult și poemul lui Ważyk a avut reverberații puternice în Ungaria.
Deși redactorul-șef al revistei Nowa Kultura a fost demis și Ważyk aspru criticat, nimic nu-i mai putea opri de-acum pe scriitorii polonezi din a fi din ce în ce mai vocali. Vraja se risipise: în 1956, la una din ședințele Consiliului Polonez al Culturii, Jan Kott dădea voce unei analize oneste a situației create de Jdanov și adepții săi. Kott a fost și primul care a discutat public erorile fundamentale ale politicii culturale sovietice și contradicțiile „realismului socialist”. În primăvara anului 1956, revelațiile lui Hrușciov de la Al XX-lea Congres al PCUS au atras un val de critici și autocritici și în Polonia. Comunismul, așa cum neașteptat îndrăznise să strige și Adam Ważyk, nu mai era deloc sacru. Adepții fanatici erau deziluzionați și demoralizați...