La începutul președinției sale, Václav Havel s-a folosit din plin de o serie de simboluri. Cel mai frapant dintre toate a fost ținuta de lucru aleasă, jeanșii și tricourile, în contrast evident - și scandalos pentru mulți - cu tradiționalele costume cenușii din perioada Husák.
Prin emblemele lor provocatoare, tricourile lui Havel au devenit, așa cum ar fi spus chiar structuraliștii Școlii pragheze, semne ale semnelor. În varii ocazii publice, președintele cehoslovac a purtat mai ales unul, „împodobit” cu un idol, reprezentare a sfântului protector, figura unui alt dramaturg: Samuel Beckett.
Asemeni unui procedeu jucăuș de punere în abis, președintele-dramaturg a adoptat ca însemne oficiale ale sale figura patronului-dramaturg („un dramaturg peste dramaturg”). Dincolo de toate, tricoul lui Havel era un omagiu public adus unui erou cultural și unui mare maestru al artei sale. Ar fi o imprudență să nu crezi în simboluri atunci când vorbești despre Havel. Beckett s-a stins pe 22 decembrie 1989, cehul a fost ales președinte o săptămână mai târziu.
Numai că imaginea lui Beckett imprimată pe tricoul prezidențial nu era câtuși de puțin una normală. Înfățișându-l pe dramaturgul irlandez încălușat, aluzie la cenzurarea pieselor sale în Praga comunistă, portretul citea deasupra-i următoarele cuvinte: „Dacă Beckett s-ar fi născut în Cehoslovacia, încă l-am mai aștepta pe Godot”. Creatura dramatică, deși spectrală, fusese așadar asumată ca „sponsor” al noii ordini cehoslovace.
Adevărul este că Beckett a fost pentru Havel nu doar un model artistic, ci și unul etic, influențându-i nu doar dramaturgia, ci și raportarea la Istorie (vezi participarea irlandezului în Rezistența anti-nazistă franceză). Mai mult, odată ajuns în Castel, gesturile sale au părut să reflecte și mai bine această corespondență. De pildă, atunci când printre primele sale demersuri ca președinte s-a numărat vizitarea la spital a unui adversar politic care încercase să-și pună capăt zilelor. Episodul aduce aminte de pățania lui Beckett din 1938, atunci când, înjunghiat în piept de un proxenet francez pe nume Prudent, acesta alesese să dialogheze amuzat cu agresorul, refuzând până și formularea vreunei plângeri penale.
Havel a ținut să probeze public această corespondență spirituală ori de câte ori a avut ocazia, fie prin simpla purtare a tricoului prezidențial, fie prin discursuri adânc ticluite, precum cel din toamna anului 1992 adresat Institutului Francez din Praga: „Cineva poate aștepta în multe feluri. Calea din Așteptându-l pe Godot, încarnare a dorinței de salvare și eliberare universală, ocupă una din extremele gamei vaste de posibile forme de așteptare. Pentru mulți din cei care, asemeni nouă, au trăit în zona comunistă, așteptarea a fost adesea, sau chiar permanent, foarte apropiată de această formă extremă” (citat de cotidianul italian La Repubblica pe 4 noiembrie 1992).
De la Beckett, Havel a desprins numeroase lecții despre virtutea răbdării în politică, precum și despre necesitatea de a îngădui Istoriei să opereze în ritmul ei. Este adevărat și faptul că mulți din regizorii și criticii de teatru occidentali nu-l „citesc” pe Beckett în acest fel, însă ceea ce se petrecea în Europa de Est în anii ’80 (și apoi în anii ’90) a generat o nouă perspectivă asupra timpului (atât real, cât și teatral).
Nu este deloc întâmplător faptul că același „Godot” s-a transformat și-n simbolul anumitor așteptări balcanice pe parcursul războaielor de secesiune iugoslave. În 1993, întorcându-se în Statele Unite dintr-un Sarajevo aflat sub asediu (acolo unde încercase să pună în scenă piesa lui Beckett), Susan Sontag mărturisea pentru New York Review of Books că textul dramaturgului irlandez, apărut cu peste patru decenii înainte, părea să fi fost scris pentru și despre capitala bosniacă. Astfel, Așteptându-l pe Godot sau Așteptându-l pe Clinton deveneau sinonime, iar alegoriile lui Beckett, pură realitate.
Faptul că Beckett a respins mereu identificările politice nu înseamnă că nu l-au preocupat defel dinamicile comportamentului politic. Ceea ce-a făcut el, însă, a fost să lege politica de identificare și, prin extensie, negocierea socială de o realitate fizică non-negociabilă. De cealaltă parte, forța ilicuționară a primelor discursuri prezidențiale ale lui Václav Havel a constat într-un melanj vaněkian (vezi alter ego-ul său literar, Ferdinand Vaněk) de apel și acuzație, punerea publicului ceh față-n-față cu propria-i complicitate în crearea și perpetuarea vechiului regim.
De la asumarea președinției, în decembrie 1989, Havel a urmat, într-adevăr, un program de reînnoire morală. El a fost primul care le-a spus cehilor câteva din adevărurile nepopulare: că și ei erau responsabili pentru ceea ce s-a petrecut între 1968 și 1989, nu doar tancurile sovietice; că nu erau doar victime ale istoriei. Ca președinte, el a încarnat „principiul Vaněk”. Ca dramaturg, credința în integritatea semnelor. Acesta a fost Václav Havel, un investitor umanist în potențialul comunicativ al semnelor și simbolurilor teatrale și un păstor al absurdului din spița Beckett...