Carta fondatoare a NATO nu a prevăzut o asemenea situație în care un membru al Alianței ar încălca avertismentele tuturor celorlalți și s-ar apropia militar de o putere potențial ostilă, cum face acum Turcia lui Erdogan cu Rusia lui Putin.
Turcia e pe cale de a achiziționa un întreg sistem rusesc de rachete sol-aer S-400, iar primele componente au fost livrate deja. Nu există însă un sistem de sancțiuni în cadrul NATO, pentru că nimeni nu prevăzuse o asemenea situație, iar acum europenii așteaptă ca Statele Unite să aplice eventuale sancțiuni Turciei.
Sistemul rusesc S-400 numit „Triumf“ este destinat apărării cu rachete de raza medie şi lungă împotriva oricărei amenințări aeriene, inclusiv bombardiere strategice, rachete balistice și de croazieră, ținte hipersonice. Un asemenea târg cu Moscova constituie prima abatere serioasă a Turciei de la regulile NATO în ultimele șase decenii de când Turcia e membru în Alianță.
Erdogan o face, în ciuda tuturor avertismentelor, și pentru că a păstrat ranchiună împotriva aliaților occidentali, un resentiment personal, Erdogan fiind convins că occidentalii nu l-au sprijinit în momentul loviturii de stat eșuate din 2016, în vreme ce i s-a părut că el ar fi beneficiat de sprijinul lui Putin.
Turcia este un membru important al NATO, datorită poziţiei sale strategice pe flancul sudic al Alianţei şi apropierii sale geografice de Rusia, şi a avut un rol-cheie în lupta împotriva grupării Stat Islamic în zona irakiano-siriană.
Turcia a jucat un rol important în NATO în timpul războiului rece. Turcia a intrat în NATO în același timp cu Grecia vecină și se consideră că doar faptul că ambele țări fac parte din aceeași organizație a împiedicat, de-a lungul anilor, un conflict militar între ele.
Acordul privind sistemele antiaeriene S-400, care potrivit estimărilor are valoarea de 2,5 miliarde de dolari, a generat preocupări în Occident, în contextul în care Turcia este stat membru al Alianţei Nord-Atlantice. Sistemul antiaerian rus nu poate fi integrat în infrastructura militară NATO. S-ar încălca astfel o altă regulă esențială în NATO, care este aceea a interoperabilității echipamentului și infrastructurilor militare.
O ruptură majoră între Washington și Ankara s-ar putea dovedi fatală pentru NATO, în condițiile în care UE ia în considerare crearea unei forțe autonome de apărare.
Pentru moment, singura măsură pe care o pot lua SUA este să oprească livrarea către Turcia a avioanelor de luptă F-35 și ca măsură de represalii, dar și pentru a împiedica o situație în care informații secrete despre prototipul F-35 să cadă în mâna rușilor.
Principala problemă e nu doar politică, administrativă sau tehnică, ci și faptul că în cadrul NATO Turcia nu are dreptul să desfășoare asemenea rachete pe granița cu Armenia, țară asociată, sau pe granița cu Grecia, țară la rândul ei... membră în NATO, ca și Turcia, dar etern rivală.
Tot așa, Turcia mai este pe cale să stârnească un conflict și cu Uniunea Europeană, din pricina forajelor petroliere din Marea Mediterană în largul Ciprului. Ciprul a descoperit importante zăcăminte de gaz în apele sale teritoriale, iar Turcia, care ocupă tot nordul insulei încă din 1974, nu recunoaște apele Ciprului si a început la rândul său să foreze, trimițând chiar și nave militare în zone în care operează firme occidentale cu care Ciprul a încheiat contracte. Pentru moment, UE a suprimat o parte din ajutoarele de preaderare acordate Turciei, țară candidată, a cerut Băncii Europene de Investiții să nu mai acorde împrumuturi Turciei și a înghețat contactele la nivel înalt cu Ankara.
Dacă Turcia își continuă activitățile, alte sancțiuni vor urma, atât din partea UE cât și a SUA. Atât UE, cât și NATO, depind însă de Turcia pentru menținerea stabilității în Orientul Apropiat, UE mai ales pentru că Turcia este cea care s-a angajat, contra plată, să blocheze valul de refugiați spre Europa.
