„Noi apărăm nu doar statul nostru, ci întreaga Europă împotriva celei mai mari forțe anti-europene din lume”, a spus președintele ucrainean, care a continuat insistând că aderarea la Uniune este „următorul pas logic” pentru relațiile UE-Ucraina.
Mai multe decizii cheie au fost anunțate de șeful diplomației europene, Josep Borrell. Acestea includ antrenarea a 15.000 de militari ucraineni suplimentari; un memorandum de înțelegere privind energia regenerabilă; deschiderea unui birou pentru Horizon Europe, biroul de cercetare științifică al UE, la Kiev; și includerea Ucrainei într-o serie de programe UE care vor permite întreprinderilor și agențiilor ucrainene să acceseze fondurile și proiectele UE.
„Suntem alături de Ucraina”
Statele membre ale UE au convenit să acorde Ucrainei statutul de candidat la UE în iunie 2022 - în sine un record, cererea fiind depusă la câteva zile numai de la invazia Rusiei.
În același timp, cele 27 de țări UE au trebuit să aibă în vedere modul în care unii dintre ceilalți vecini ai Uniunii sunt siliți să aștepte ani de zile (sau chiar decenii) ca să între în UE.
Ideea, total nerealistă pentru moment, a unei aderări a Ucrainei la Uniunea Europeană a fost lăsată în planul doi al agendei reuniunii la vârf Uniunii Europene cu Ucraina ținute la Kiev, vineri 3 februarie, unde liderii europeni (Comisia și Consiliul) sosiseră încă de joi.
Dar summitul a fost menit în primul rând să fie perceput ca un avertisment simbolic adresat Rusiei că hotărârea Uniunii Europene de a sprijini rezistența Ucrainei nu va slăbi.
Procesul aderării: mulți ani de negocieri, fără un termen precis
Ucraina, ca și Republica Moldova, a primit așadar anul trecut statul de țară candidată la UE, iar Comisia Europeană a recomandat acordarea aceluiași statut Bosniei.
În afară de Ucraina și Moldova, celelalte țări care au statutul de candidate la intrarea în Uniunea Europeană sunt actualmente Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Turcia.
Deocamdată însă UE traversează de mai multă vreme ceea ce se numește „oboseala extinderii“. Populația Uniunii, capitalele, partidele politice nu mai doresc primirea de noi membri, în special țări sărace est-europene foste comuniste.
Apoi, nu există o durată precisă a negocierilor. Ele pot dura ani, iar teoretic chiar decenii. Ele pot fi blocate pe termen nedefinit, la cererea uneia sau alteia din țările membre. Cazul Turciei, de pildă, este unul extrem. Turcia a semnat un acord de asociere cu UE acum 60 de ani: în 1963. Turcia a căpătat apoi statutul de țară candidată în 1999 și și-a început negocierile în 2005.
Croația, în schimb, care și-a început negocierile exact in același timp cu Turcia, în 2005, le-a încheiat în 2011 și este deja membră in UE începând din 2013.
7-8 ani de negocieri a fost până acum media, odată primit statutul de candidat. UE este atât de complicată încât procesul se dovedește foarte lung: negocieri între statele membre, acord unanim, ratificare a reformei tratatului de către Parlamentul European și de către cele douăzeci și șapte de parlamente naționale (sau prin referendum). Experiența arată că e nevoie de cel puțin trei-patru ani pentru a modifica cel mai mic rând de text din tratate...
Pe scurt, fără a încălca legislația europeană este absolut imposibil ca Ucraina și Moldova, ca să nu mai vorbim de Bosnia, să devină membri UE cu drepturi depline foarte rapid.
Negocierile de aderare se duc pe capitole
Negocierile, odată începute, se duc pe capitole, pe sectoare ale economiei, circa 30 cu totul. Negocierile cele mai complicate sunt în general cele din agricultură, siderurgie şi textile.
Nu toate capitolele sunt obligatorii. Moldova, de pildă, nu are pescuit marin. Dar nici Bosnia.
Se pot ivi însă și piedici neașteptate din partea altor țări. Până în 2013, negocierile cu Croația fuseseră blocate vreme îndelungată de micuța Slovenie, membru in UE din 2004, care avea o serie de dispute cu Croația, moștenite din perioada iugoslavă.
Ce s-ar fi întâmplat în cazul unui atentat împotriva Comisiei UE
Summitul UE Ucraina a început pe fundal de sirene ale apărării anti-aeriene, iar presa care acoperă afacerile europene, în special site-urile menținute de jurnaliști aflați în post la Bruxelles, precum site-ul american Politico, pusese întrebarea, nu neapărat în glumă, ce s-ar fi întâmplat dacă întreaga Comisie Europeană ar fi fost… nimicită în călătoria sa la Kiev.
Ei bine, răspunsul îl aduce același site Politico: în cazul anihilării bruște a Comisiei Europene, conducerea ar fi preluată de cel mai înalt Comisar rămas la Bruxelles, acela fiind vice-președintele Frans Timmermans, olandez, care nu merge la Kiev și care ar fi, potrivit ierarhiei Comisiei, cel mai înalt de facto supraviețuitor al unei asemenea catastrofe și, deci — șeful interimar desemnat.
Trebuie totuși precizat că decizia lui Timmermans de a rămâne în Bruxelles nu a avut nimic de-a face cu păstrarea unei continuități în conducerea UE în caz de accident, ci mai degrabă pentru că el a fost deja la Kiev pe 9 ianuarie și nu dorea să-i încarce pe ucraineni cu măsuri suplimentare de securitate pentru încă o persoană.
